După un deceniu

26 noiembrie 2005. Plecam din Bucureşti în nou achiziţionatul Peugeot 307cc, destinaţia fiind exact în partea opusă a ţării. Mi-am dorit această maşină. Iar acum, după exact 10 ani, o doresc poate chiar mai mult. Nu credeam că voi scrie acest articol. Nu este un test, nu este o prezentare, ci vreau să vă zic că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, acel lucru se întâmplă.

Ideea care a stat la baza începerii acestui blog a fost să scriu despre maşina mea. Un Peugeot. Decapotabil. În condiţiile în care mie nu-mi plac decapotabilele, iar în ultimii ani, marca franceză este cam pe ducă. Dar, nu vorbim despre un simplu Peugeot, vorbim despre Maşina Mea. Indiferent ce ai în faţa casei, aceea este cea mai bună şi cea mai frumoasă maşină din lume. În noiembrie 2005 încă nu aveam carnet. Aveam maşina pe care mi-am dorit-o, dar mai trebuia să aştept până să o pot conduce. Nimic nu mai conta. Puteam doar să stau să o privesc 6 luni până când îmi luam carnetul şi să fie de ajuns. De atunci am trecut prin nenumărate experienţe. Cei mai frumoşi ani din viaţa mea s-au consumat în timpul în care am avut Peugeot-ul. Ultimul an de liceu, anii de facultate, toată perioada ce a urmat până în prezent. Peugeot-ul a fost alături de mine. Că era soare afară, că drumurile erau perfecte sau proaste, de la mare la munte, de la tristeţi la bucurii. Mi-aş fi dorit să am mai multă grijă de ea, dar în ciuda faptului că nu îmi ajung câteva articole să scriu problemele ce le-a avut, acum pot spune că este ca acum 10 ani când ne-am cunoscut prima dată. Va fi şi un articol efectiv despre Peugeot-ul meu, dar astăzi ne axăm mai mult pe această aniversare.

Încă de acum un an ştiam că va trebui să sărbătoresc cumva un deceniu de când sunt proprietarul unui absolut superb Peugeot 307cc. Întâmplarea a făcut ca după exact 10 ani, tot în noiembrie, să trec pragul celor 200.000 de km în bord. După multe petrecute, după multe atingeri, pietricele în parbriz, în bară, zgârieturi, faruri şi aripi sparte, ca să nu mai vorbesc de vopseaua distrusă, era timpul să o fac nouă. Acestea sunt doar problemele vizuale. Pentru că în ultimul an Peugeot-ul se încăpăţâna să mai pornească, iar când totuşi o facea, totul tremura. Anul trecut l-am cunoscut pe Xanu, proprietarul unui superb Peugeot 205 GTI, despre care aţi citit aici, iar el m-a asigurat că-mi face partea mecanică ca nouă. De vreun an de zile, după ce am mai schimbat electromotor, baterie, strâns plafon, maşina funcţionează perfect. Nu aş putea spune că mai bine ca acum 10 ani când eram şofer adolescent, dar foarte aproape de cum se simţea atunci.

Tot cam de vreun an, de când mi-a sărit roata din butuc, am umblat cu aripa din stânga nevopsită. La început îmi părea că arată bine, “pare de carbon”, dar după un timp mi-am dat seama că nu asta merită Peugeot-ul meu. Plus că bara şi celelalte elemente nu se mai aliniau deloc şi arată foarte prost şi neîngrijit. După ce maşina mergea perfect din punct de vedere mecanic, am trecut la cel vizual.

Am început să caut tinichigiu şi vopsitori în care să am încredere. Pentru că aşa funcţionează. Nu poţi să mergi la oricine, indiferent ce scrie pe plăcuţa din faţa service-ului. După mai multe refuzuri şi amânări, a venit toamna şi mi-am zis că o vopsea nu va trece cu bine iarna, mai ales că eu am de gând să folosesc Peugeot-ul şi iarna aceasta, iar garaj nu am. Apoi m-am gândit la o altă soluţie. Ce ar fi să o înfoliez? Se practică la case mult mai mari, am văzut până şi hypercar-uri înfoliate. Cu toate că eram sceptic de această soluţie, până la urmă a fost una ce m-a satisfăcut. Acum mai mulţi ani am aflat de o firmă de înfolieri auto, am vorbit mai demult cu unul dintre proprietari şi mi s-au părut foarte profesionişti. Trebuie să recunosc, această soluţie a fost şi mai ieftină şi mai rapidă. Sunt convins că o vopsea puteam să o aleg exact după preferinţele mele, dar niciodată nu am zis că aceasta va fi ultima etapă în modificarea Peugeot-ului meu. Soluţia înfolierii era cea care îmi oferea aspectul nou al maşinii, gata pe momentul când în kilometrajul din bord va trece de 200.000 km. Când încă eram în căutări şi nu ştiam exact ce să fac cu “reînvierea” Peugeot-ului aveam 199.400 km. Eu voiam ca până la 200.000 să fiu gata cu maşina. Cumva s-a întâmplat, iar într-o lună de zile, nu am făcut mai mult de 600 de km.

Am ajuns cu oarecare emoţii la sediul firmei de înfolieri, dar după o discuţie foarte bună cu cel ce se va ocupa de maşina mea, am plecat optimist. Primul lucru a fost alegerea culorii. Peugeot-ul meu a venit din fabrică într-o culoare roşie simplă, nemetalizată, dar care atunci când era spălată, curată, absolut strălucea. Chiar şi după 10 ani, atunci când ieşea din spălătorie lăcrimam puţin, atât de mult îmi plăcea. Nu puteam trece la altă culoare. Îmi ştiu maşina roşie. Toată lumea mă ştie cu Peugeot-ul roşu. Trebuia să rămână aşa, doar îmbunătăţit.

Pe întreg internetul sunt o grămadă de maşini modificate, în culori excentrice, cu jante şi cu suspensii pe aer, indiferent de model. Ciudat, totuşi, că atunci când întrebam undeva dacă se poate face ceva pentru maşina mea, toţi refuzau să se bage. “Că nimeni nu face aşa ceva pe un Peugeot” sau “E prea scump” sau “Nu merită“. Cei care se vor ocupa de înfoliere, mi-au spus că au un tinichigiu care pregăteşte maşinile înainte. Un tip ceva mai în vârstă, care nu părea cel mai potrivit pentru acest domeniu, a zis “DA” la toate cerinţele mele. Cum spuneam, în 10 ani s-au adunat o grămadă de lovituri, zgârieturi şi niciun element de caroserie nu mai stătea la locul lui. Nea “Ricky” a făcut minuni. A îndreptat toate panourile şi a scos toate zgârieturile şi loviturile caroseriei. După ce a dat un strat de vopsea roşie pe aripa neagră ca să nu apară diferenţe de nuanţă, era momentul ca maşina mea să intre în atelierul de înfoliere.

Toată operaţiunea dura cam 2 zile, dar am decis să o las cu o zi mai mult, pentru că acolo putea sta într-un mediu controlat, iar dacă apăreau mici defecte, să se poată remedia. În caietul celor de la înfolieri erau 4 nuanţe de roşu. Două mai închise, două mai deschise. Am ales prima nuanţă mai deschisă, pentru că mi se părea că arată cel mai bine, chiar dacă la prima vedere nu era nu ştiu ce. Trecuse ceva timp de când nu mi-am mai văzut maşina “despuiată” de elemente de caroserie şi că acum toate liniile se aşezau perfect la locul lor. Îmi plăcea că tipul ce înfolia era foarte profesionist, atent la fiecare detaliu şi nu continua lucrarea fără să mă întrebe sau fără să se consulte cu mine. Am trecut pe la ei în fiecare zi în care a stat maşina, să mă asigur că totul se desfăşoară aşa cum vreau şi bineînţeles să fac poze. Zi după zi, rolele de folie roşie se îngustau, iar aripile, pragurile, capota şi capacul portbagajului primeau o învelitoare nouă. Mă adaptez mai greu la schimbări, cu toate că sunt de acord cu ele, dar pe cum mă uitam la maşină şi vedeam vechea culoare că dispare, într-un fel îmi părea rău. Dar în astfel de cazuri trebuie să priveşti produsul final. Tot timpul va arăta mai bine decât să vezi doar panouri.

Tot într-o zi de joi trebuia să merg să ridic maşina. Am primit un telefon că maşina e gata, dar şi câteva poze trimise în mesaj. Cumva mi-a stricat din entuziasm, dar cum spuneam, trebuie să o priveşti de-a întregul. Şi mai ales pe viu. Am chemat un taxi să mă ducă până la locul cu pricina, iar când i-am zis taximetristului să mă ducă la “ăia cu înfolierile” m-a întrebat dacă nu cumva îi sunt coleg şi mi-am înfoliat taxiul. A fost amuzant, dar atunci când am ajuns, Peugeot-ul mă aştepta în bătaia razelor de soare ale dimineţii, fiind o privelişte cum de mult nu am mai văzut. Când i-am zis taximetristului că asta e maşina, s-a dat şi el jos să o admire. Era curată. Strălucea. Era ca nouă. Nimic nu era stricat, nimic nu era prăfuit. Nu cred că mi-am văzut niciodată maşina atât de curată. Era aceeaşi imagine ca acum un deceniu, când am văzut-o pentru prima oară, doar că acum era un fel de aniversare. Că am reuşit după atâta timp în care am fost împreună, să-i ofer aceeaşi imagine ca şi când era “tânără”. Artificiul la care, totuşi, am recurs şi de care sunt foarte mândru, este înfolierea plafonului în negru lucios. Îi oferă Peugeot-ului un aspect pe cât de sportiv, pe atât de elegant. Văzută de sus, este superbă. Pe kilometraj îmi indica 199.982. Cu 18 km înainte de momentul aşteptat, am reuşit să o readuc la stadiul ei iniţial. După aproape o săptămână în care nu am condus-o, am plecat mai fericit ca niciodată de acolo.

Priveam în oglinda retrovizoare şi vedeam acel roşu deschis, dar puternic, aceeaşi culoare îmi sărea în ochi şi de pe capotă. Nu am făcut nimic altceva, decât să conduc. Până când în bord am văzut 199.999 km. Am tras pe dreapta. Am făcut poză şi am tras aer în piept. Am pus treapta întâi şi am plecat mai departe.

Nu o să uit niciodată că în 2005 când am ieşit pe poarta reprezentanţei din Bucureşti maşina avea 6 km în bord. Avem 17 ani şi locuiam în Beiuş, Bihor. Ce pot face 200.000 de km mai târziu? Am terminat o facultate, lucrez ceea ce vreau şi îmi place, locuiesc într-un oraş pe care îl ador, departe de locul natal, dar niciodată nu m-am gândit că voi ajunge aici. De fapt, Peugeot-ul meu să mă aducă în acest moment. Parcă timpul s-a oprit puţin în loc, atunci când 199.999 se transformă în 200.000. Eram pe aceeaşi porţiune de drum pe care o parcurg zilnic de câţiva ani, în aceeaşi maşină pe care am condus-o prima dată când am avut carnet. Nu m-am oprit până nu am făcut 200.006 km. Era ultimul capitol, scris.