Când îţi întâlneşti eroii

Ce poate fi mai rău decât să ţi se strice maşina? Mai ales când aproape orice activitate zilnică îţi este legată de automobil. Probabil că e ceva normal având în vedere vechimea maşinii personale. Nu mai ai încredere în service-ul reprezentanţelor, nu ştii dacă un service „de cartier” e bun, iar opţiunile tale încep să devină limitate. Crezi că vei rămâne fără maşină o perioadă. Iar atunci primeşti un telefon, şi cineva îţi recomandă un mecanic, doar că e în partea cealaltă de ţară. Cu maşina ta ţopăind, vibrând volanul şi scoţând fum, te iei la drum.

La intersecţia a două străzi din Bucureşti, chiar pe un colţ, găsesc o poartă din lemn, fără reclamă. Era locul unde trebuia să îl întâlnesc pe mecanic. Ştia că trebuie să vin, iar când m-a văzut m-a întâmpinat ca şi cum ne-am cunoaşte de ani buni. E un tip cu barbă, mânjit pe degete, un bucureştean care nu suportă Bucureştiul, un pasionat de maşini mai mare decât mine, care fumează mult prea mult şi care îşi alintă fiecare maşină în parte. Prietenii îi spun Xanu. Nu prea îl interesează maşinile noi, preferă să le restaureze pe cele vechi. Şi o face foarte bine. Participă la tot felul de concursuri Retromobil cu maşinile sale. Nici el nu mai ştie exact câte deţine. Eram în service-ul lui împreună cu mama mea, care imediat cum a văzut în ce discuţii am intrat a şi plecat. De prima dată, am vorbit despre automobil timp de vreo 2 ore. Până mi s-a făcut foame. Dar era atât de interesant să găsesc pe cineva care poate să mă suprindă când vine vorba despre maşini, încât am slăbit 2 kile, dar nu am plecat de acolo. Mi-a plăcut la el meticulozitatea cu care tratează fiecare proiect în parte, am făcut o listă cu problemele maşinii mele, apoi preţuri şi abia apoi lucrul propriu-zis. Trei zile trebuia să stea Peugeot-ul meu în service. Trei zile fără maşină într-un Bucureşti în care nu sunt familiarizat cu transportul în comun. Mai ales în luna iulie. Oarecum resemnat de viitoarele zile fără maşină ies din curtea service-ului. Bineînţeles Xanu mă conduce până în stradă. Acolo unde sunt înşirate adevărate legende auto. Toate ale lui. Dintre toate frumuseţile de acolo, un fund mic şi jucăuş îmi face cu ochiul. Doar acel portbagaj îl vedeam. El îmi spusese că toate maşinile din stradă sunt al lui, dar nu îmi venea să cred că deţine o astfel de maşină. M-am plâns puţin că va trebui să mă descurc trei zile fără maşină şi l-am rugat să văd micuţa din parcare. Aşa ca să mai întorc cuţitul în rană.

Ce se întâmplă atunci când îţi întâlneşti eroii? Cum reacţionezi? Bineînţeles, genunchii au început să-mi tremure, inima să-mi bată puternic, ce să mai, m-am topit tot. Am văzut-o doar în imagini, fotografii făcute pe film acum 25 de ani, o ştiu doar din documentare şi din filmările de pe probele de raliuri din anii 80. Atunci când făcea legea, nu avea rival. E de o vârstă cu mine şi pot să spun că arată muuult mai bine.

Stopurile mici, eşapamentul uriaş, jantele din magneziu foate late pentru caroseria ei, profilul superb cu inscripţia 1.9 Gti pe stâlp, gri cu accente roşii. Nu sunt mulţi care pot să înţeleagă frumuseţea unei astfel de maşini. Fiind desenată de cea mai prestigioasă casă de design auto, celebra Pininfarina, Peugeot 205 Gti are un design atemporal. Este atât de bine proporţionată, atât de perfectă, încât niciun hatch-back contemporan nici măcar nu se apropie de ea. Dacă în perioada anilor 80 era considerat un hatchback normal, pentru standardele de astăzi este un automobil extrem de mic. Iar eu sunt considerat un tip extrem de mare. Dar voiam să văd cum e să stau pe locul unde au stat marii campioni de raliuri. Locul de unde, Ari Vatanen a câştigat ani la rândul curse în Campionatul Mondial de raliuri. Şi să nu uităm, atunci exista celebra Grupă B, unde Peugeot-ul 205 GTI avea rivali precum Audi Quattro sau Lancia Delta Integrale.

Deschid mica portieră, moment în care mă loveşte un puternic miros de automobil vechi, o senzaţie complet unică, trebuie să fii cu adevărat pasionat pentru a o aprecia. Maşină stătuse în parcare ceva vreme, iar fiind luna iulie, în Bucureşti, în interiorul acesteia era cel puţin 52 de grade. Brusc, şiroaie de transpiraţie au început să-mi cadă pe spate şi pe frunte, nu ştiu dacă de la căldură sau de la emoţie. Am primit cea mai pură formă de cheie auto, o învârt în contact şi motorul porneşte “la sfert de cheie”. Tot ce mai aud apoi e sunetul eşapamentului care bolboreseşte puternic la relanti. Nu o să uit niciodată cum Xanu stătea şi se uita la mine în timp ce zâmbetul meu spărgea geamurile laterale. Nici nu mai ştiu pe unde mă uitam la interior. Exact ca un tâmp care vede pentru prima oară interiorul unui automobil, capul meu a început să facă pe girofarul, dar fără un subiect în minte. Eu mă uitam dacă este loc în spate, sau cum sunt îmbinările parbrizului. Mă uitam în jos şi în sus, de la schimbător la plafon, iar printre sunetul tobei aud vorbele: “Dacă vrei ţi-o las până e gata a ta!”

Îmi iubesc mult maşina personală, şi mă simt mândru că este un Peugeot, dar să ştii că vei primi automobilul la care te uitai pe postere când erai mic, îmi doream să apară complicaţii la reparaţiile automobilului meu, doar pentru a profita cât mai mult de experienţa de a conduce un adevărat Peugeot 205 GTI.

Cu apusul în faţa ochilor, cu genunchii în volan şi scaunul mult prea pe spate, plec de pe strada service-ului. Nu ştiam unde să merg. Nu voiam să merg acasă. Cum adică să las maşina în faţa blocului pentru a ajunge la toaletă? Nevoia sufletească era mai presus de nevoia fiziologică. Nu am mers tare. Îmi era frică să nu mă dezamăgească. Am citit şi am privit-o în prea multe clipuri. Parcă într-un fel, îmi doream să o calc, dar dacă nu era precum îmi imaginam?

A trecut un an de când am scris aceste rânduri, dar memoria este la fel de vie. Nu există seară să nu o visez, nu trece zi fără să mă gândesc când o voi mai conduce iar. Pentru că atunci când mă aflam în spatele volanului, totul era bine. Era linişte. Nu aveam nevoie de casetofon, nici de aerul condiţionat, era suficient să deschid geamul şi să retrogradez o treaptă de viteză.

Sunetul motorului şi al evacuării directe erau molipsitoare, dar mai mult, faptul că scaunul vechi se înclina odată cu kilogramele mele, iar orice linie, oricât de lungă o străbăteam într-o clipită. Portierele unui Peugeot 205 nu sunt mai late decât o foaie de hârtie. Parbrizul îţi este la câţiva centimetri în faţa ochilor, iar dacă întinzi mână în spate ai putea atinge plăcuţa de înmatriculare. Practic stai într-un scaun cu un oarecare spaţiu delimitat în jurul tău. Sentimentul la accelerare era că sunt într-un fotoliu propulsat de un motor cu reacţie. Dar acel motor este cu adevărat special. Pentru că…

În anul 1984, Peugeot a intrat în Campionatul Mondial de raliuri şi a devenit un fel de erou al poporului, pentru că toată lumea avea pretenţii de la „băieţii mari” Audi şi Lancia, iar micul francez le-a dat tuturor planurile peste cap. Vitezele de care era capabil erau imense, indiferent că vorbeam de pădurile din Scandinavia, macadamul din Grecia sau asfaltul din Monte Carlo. Odată cu vitezele impresionante şi publicul care voiau să vadă în acţiune un 205 GTI era la fel. Cu Ari Vattanen la volan, Peugeot-ul 205 era de neoprit. Un mare plus, numărul de înmatriculare al maşinii despre care vorbim astăzi. Primul Peugeot 205 GTI dispunea de un motor de 1.6 litri care producea 105 cai putere. Este unul dintre cele mai apreciate pentru micul Peugeot, datorită greutăţii reduse pe puntea faţă şi manevrabilităţii superioare. Totuşi, cu un an înainte ca eu să vin pe lume, Peugeot mă aştepta cu un nou motor pentru 205 GTI. Acesta avea să devină unul dintre cele mai carismatice. 1.9 litri, 16 valve şi 130 de cai putere. Pe o maşină nu mai mare decât un pantof. Având crescute atât puterea cât şi greutatea, cei 300 de cmc contează când vorbim de categoria „pană” a însemnat că 205 GTI 1.9 primea frâne cu disc şi pe puntea spate. În ciuda greutăţii mai mari pe puntea faţă, şasiul făcea faţă oricărei provocări. De fapt, Ari Vattanen ar trebui să ne răspundă, pentru că pe mine nu m-a lăsat creierul să-i ating limitele.

Seara în Bucureşti este ceva special pentru cine nu locuieşte acolo şi este sătul de aglomeraţie. Pentru mine, faptul că aproape de miezul nopţii nu sunt mulţi şoferi pe Magheru a însemnat că mă pot plimba în voie, mai ales că temperatura era acum suportabilă. Ştiam ce poate. Nu aveam cui să-i dovedesc. Dar nu eram singurul care ştia acest lucru. Fie că erau pietoni, din taxi sau din maşini noi, cunoscătorii apreciau ce conduc. Sunt elemente subtile care fac diferenţa între o legendă şi o maşină de Remat. Inscripţia de pe stâlp. Accentele roşii. Pasajele aripilor ce acoperă  jantele din magneziu ultauşoare cu diametru de 15 inch şi evacuarea mărită. Sunt detalii extrem de subtile, dar care fac toată diferenţa. Era interesant când am oprit noaptea într-o benzinărie, pentru câteva cadre, iar lumea se uita ciudat de ce fac poze la o maşină veche şi de ce îmi curge o lacrimă pe obraz ţinând cheia în mână. Pentru că nu era maşina mea, proprietarul care are mare grijă de ea, mi-a recomandat să alimentez doar cu benzină super. Exact în luna iulie când toate benzinăriile scumpesc combustibilul, iar anul trecut cea de 99 avea un preţ de 7,1 Lei/litru. Da, Xanu, doar Top am alimentat. Dar a meritat.

În acel moment îmi doream ca în faţa mea să nu văd nicio linie dreaptă. Să fiu la poalele unui munte, unde începe urcarea pe un drum perfect asfaltat şi şerpuit. Pentru că acest Peugeot 205 GTI era echipat cu anvelope semi-slick, acele pneuri pe care trebuie să le încălzeşti pentru a oferi aderenţă maximă. Care nu funcţionează dacă e frig afară sau treci printr-o baltă. Am învăţat ca la plecare să turez motorul, să selectez prima treaptă de viteză şi să ridic brusc piciorul de pe ambreiaj în scârţâit de roţi. 7.8 secunde mai târziu depăşeam 100 de km/h. Această cifră este impresionantă şi pentru standardele de astăzi. Pentru a te bucura de absolut toată performanţa motorului, acesta trebuie ţinut în partea superioară a turometrului. De acolo, indiferent de treapta în care te afli, gâtul îţi este smucit puternic înapoi. Dar nu pentru asta a fost făcut un 205 GTI. La urma urmei, orice maşină cu mulţi cai poate să-ţi ofere această senzaţie. Probele de raliu aproape că nu au linie dreaptă. Maşinile de raliu trebuie să vireze perfect. Iar eu eram într-o maşină de raliu. Şasiul perfect balansat, ampatamentul scurt, direcţia neasistată electronic şi jantele cu anvelope semi-slick şi-au dovedit capacităţile. Într-un Peugeot 205 GTI nu trebuie să frânezi. Încrederea pe care ţi-o dă când abordezi viraje înseamnă că poţi să tragi cât mai tare de maşină. Am fost în kart-uri, am condus Mini Cooper S cu funcţie kart-feel, dar acest Peugeot s-a apropiat cel mai mult de senzaţia adevărată de control pe viraje. Cu toate că volanul are o formă ciudată, iar poziţionarea este printre cele mai proaste, priza pe care o oferă însemna că indiferent de virajul pe care îl am în faţă, tot ce trebuie să fac e să trag de volan în direcţia dorită şi să accelerez. Roţile împinse spre extremităţile caroseriei se luptau pentru tracţiune, scaunul nu avea niciun suport lateral, eu mă ţineam de volan să nu ies pe geam sau să ajung pe scaunul pasagerului, timp în care zâmbetul şi bucuria mea erau comparabile cu cele ale unui copil în dimineaţa de Crăciun. Accelerare, pocnit de evacuare, rotit de volan, scârţâit de roţi, accelerare iar. Până când am golit iar rezervorul. Nu degeaba Peugeot 205 a fost aleasă hothatch-ul deceniului. Însuşi Jeremy Clarkson spunea că pe un drum de munte, este cea mai rapidă maşină din lume. Nu contează că în spate are un Ferrari sau un Lamborghini, acestea nu pot depăşi micul francez. Gândiţi-vă ce a însemnat varianta de raliuri, când directorul Peugeot Sport i-a spus lui Ari Vattanen: „uite, asta e maşina! Dar vezi că are 450 de cai putere! Aa, şi accelerează în 3 secunde până la 100 de km/h.” Acum înţelegeţi de ce a fost una dintre cele mai de succes automobile de raliuri.

Nu ştiu de ce am aşteptat un an de zile să termin acest text. Am sperat că voi mai putea conduce încă o dată acea maşină la care visam când eram mic. Este probabil modelul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de marca Peugeot. De nebunia lor. Care din păcate a dispărut la modelele ulterioare. Ce se întâmplă atunci când îţi întâlneşti eroii? Este oare aşa cum ţi-ai imaginat? Te vor dezamăgi sau îţi vor întrece orice aşteptare? Cum spuneam, pentru mulţi, 205 GTI este o maşină veche, cu design de cutie, care este gălăgioasă şi în care transpiri pentru că nu ai aer condiţionat. Pentru mine este exact aşa. Veche, gălăgioasă, înghesuită, fără aer condiţionat, dar care îţi oferă acel ceva ce nicio altă maşină nu poate. Un zâmbet de împlinire şi bucurie pe faţă.