Înzăpezitul

De când am carnet, maşina în care mă găsea anul nou şi mai ales începutul de an, a fost Peugeot-ul. Bineînţeles, cu unele mici excepţii. De obicei, sărbătorile de iarnă mă găseau acasă la părinţi, acolo mă plimbam cu ce apucam, dar când sărbătorile se terminau, mă întorceam la Timişoara în mica mea decapotabilă roşie. Anul acesta a fost diferit. S-a anunţat cea mai grea iarnă din ultimii ani, iar, ca niciodată, Busu a nimerit. A fost şi este în continuare foarte frig. Precipitaţiile ne iau prin surprindere la propriu. Chiar în timp ce scriu acest articol afară ninge, chiar dacă pe toate aplicaţiile de mobil îmi spunea că o să fie soare. Atunci când vremea îţi joacă feste, cel mai bine ar fi ca decapotabila ta să stea în garaj. Mai ales că e înfoliată, iar sarea, mâzga şi spălările repetate şi apoi îngheţate, nu îi fac bine. Mai era şi problema discurilor de frână care erau mult prea uzate şi presupuneau un cost, aşa că am decis că e mai bine să îl suport la primăvară. În fine, Peugeot-ul stă acasă, pentru că e prea sensibil pentru o astfel de vreme.

Dacă aţi uitat, tot acasă la părinţi, tronează şi Jeep-ul meu Cherokee XJ. Începe să fie destul de greu să aleg cu ce maşină să mă deplasez atunci când sunt la Beiuş. Ştiu, sunt probleme de “copil întreţinut”, dar mă înţelegeţi. Încerc pe cât posibil să fac câte o ieşire cu Jeep-ul de fiecare dată când sunt la Beiuş. Dar, cum vă spuneam de vreme, a fost foarte frig, iar din cauză că am lăsat bateria montată pe o maşină de peste 20 de ani, atunci când am vrut să o pornesc, nu a mai dat niciun semn. Pentru că eu nu am făcut foarte mulţi kilometri cu Jeep-ul, ştiam că singura cauză a nepornirii este bateria slabă. Plus o pauză de aproape 4 săptămâni între porniri. Totuşi, după o redresare şi o încărcare, am auzit cum tractoraşul de sub capotă prinde viaţă. Nu mai conta că nu mai vedeam în spate din cauza fumului, maşina “torcea” de zici că era Godzilla. După aproape o lună de stat, asta a fost singura problemă a maşinii. Frigul şi bateria slabă.

Încă mă minunez de capacităţile unei maşini atât de vechi. Tot spun eu chestia asta până într-un moment când mă va lăsa, chiar din pricina vârstei. Până atunci, vă spun că ajung acasă, mă urc la volan, dau cheie şi plec spre cota 1400. Atât. Nimic altceva. Orice ieşire este răsplătită cu 100 de lei în combustibil, doar ca să fiu sigur. Mă mir şi de consumul excelent pe care îl scoate. Cu urcări de munte, offroad şi alte cele, eu am calculat undeva la 10l/100 km, chiar mai puţin dacă nu forţezi. Deci, în afară de combustibil, doar dau cheie şi plec.

Anul acesta am vrut să văd cum se comportă pe zăpadă. Dar chiar când să găsesc ceva aproape de casă, aceasta s-a topit. Totuşi, la doar 30 de km de Beiuş este Stâna de Vale. O staţiune foarte frumoasă, lăsată în paragină, din păcate. Cei din zonă ştiu mai bine povestea. Stâna de Vale se confruntă cu cele mai abundente precipitaţii din zonă, aşa că era locul perfect să găsesc zăpada aceea la care visam. Ne-am suit patru persoane în Jeep şi am urcat spre cea mai apropiată staţiune.

Am mai spus-o şi o repet, pe un drum asfaltat, mai ales cu viraje, un Jeep nu se simte deloc bine. Iar dacă este echipat şi cu anvelope de noroi, plus o suspensie înălţată, ce are chiar un sticker ce te avertizează că maşina nu se mai comportă cum trebuie la viteze ridicate, atunci chiar nu trebuie să forţezi deloc. Direcţia nu răspunde deloc, habar nu ai unde sunt roţile faţă, este gălăgioasă şi instabilă. Maşina asta trebuie să vadă orice altceva în afară de asfalt. Nici bine nu m-am gândit la toate aceste probleme, pentru că de la mijlocul urcării spre Stâna de Vale, drumul începea să fie tot mai acoperit de zăpadă. Asta îmi doream. Să văd cum anvelopele agresive de la Silverstone sapă prin zăpadă. Primul ac de păr, viteză mică, trag de volan şi maşina merge drept înainte. Ok, am zis că am bruscat eu volanul. Maşina se redresează, dar am cuplat 4×4. Nu am mai avut probleme pe urcare, până când am coborât în Stână. Pentru cei ce nu ştiu, exact staţiunea se află la doar 1100 m altitudine.  Pe o zăpadă bătătorită, nu aveam probleme. Simţeam cum cei 115 cai putere sunt trimişi către cele patru roţi, cu mici scăpări de aderenţă. După o mică acomodare, am decis să urcăm spre singurul loc ce contează în Stâna de Vale. Izvorul Minunilor. Nu se întâmplă nicio minune acolo, nici dacă bei apa, dar este amenajat drăguţ. Era un loc bun pentru poze, mai ales că până acolo, se văd brazii plini de zăpadă.

Nu este un drum circulat. De la izvor chiar devine un drum forestier. Marea majoritate ajung acolo pe jos, aşa că drumul era deschis doar pe o singură bandă. Nicio problemă până aici, doar că din faţă mi-a apărut altă maşină, iar eu fiind cu Jeep-ul invincibil, am decis să îi fac loc şi să o iau eu prin zăpada ce ajungea la praguri. La pragurile unei maşini înălţate. Era prima dată când conduceam pe zăpadă, plus că nu sunt un expert al offroad-ului. Am intrat pe marginea drumul în troiene şi m-am oprit până trecea maşina din faţă. Din păcate, atunci mi-am dat seama că un Cherokee XJ nu are diferenţialele ca pe un Wrangler sau G-Class, aşa că după ce am selectat treapta întâi, roţile stânga patinau, iar cele dreapta nu. Greşeala a fost că eu m-am oprit în nămeţi, în loc să accelerez când aveam demaraj. După realizarea cu diferenţialele, mi-am dat seama că nişte anvelope de noroi, oricât de agresive sunt, sunt totuşi pentru noroi, nu pentru zăpadă. Gândiţi-vă că punctul de contact al gumelor este extrem de mic, iar acolo unde totuşi face contact, suprafaţa este netedă. Asta înseamnă aderenţă ZERO. Până şi schiurile mai găsesc o urmă de aderenţă. Asta a fost. Prima dată când am avut nevoie de ajutor exterior pentru a scoate Jeep-ul dintr-o situaţie dificilă. Mă deranja mai mult faptul că puteai să mergi pe jos pe lângă maşina, deci terenul nu era atât de greu.

Cum spuneam, la izvor se ajunge mai ales pe jos, aşa că după nişte mişcări faţă-spate nereuşite, un grup de vreo 10-12 persoane ce coborau de la izvor, ne-au sărit în ajutor. Cu diferenţialul cuplat “la mic” şi cu acceleraţia în fund, plus o forţă suplimentară venită din spate, am ieşit din nămeţi. Atâta timp cât nu te opreşti, nu e problemă. Maşina are suficiente resurse să te scoată din orice situaţie. Dar atunci când nu eşti echipat corespunzător te taxează. Frânările în pantă sunt comparabile cu sania pe derdeluş, iar dacă e cuplată doar puntea spate, efectiv rămâi pe loc. Poţi să faci cel mai frumos burnout în zăpadă. Fără să fie nevoie să ţii piciorul pe frână.

Cu un mic/mare ajutor, am ajuns la destinaţia dorită. Şi la fel ca de fiecare dată când conduc Jeep-ul, adrenalina este maximă. Probabil nu o să mă mai aventurez prin zăpadă în viitorul apropiat. Doar dacă îi schimb anvelopele. Nesiguranţa pe care ţi-o oferă pe asfalt este cu atât mai mare atunci când dă de zăpadă. Dar astea se întâmplau anul trecut. Acum zăpada s-a topit şi a rămas în urma ei doar noroi. Şi ştiţi că eu am anvelope pentru noroi.