Visuri din garaj

Totul a început cu un telefon. Un accent inconfundabil îmi propune să devin partener media pentru Raliul Aradului. De la acel telefon până acum s-au întâmplat atât de multe, dar toate aveau să coincidă cu un trecut mult mai îndepărtat.

Încă de când am primit Peugeot-ul, acum mai bine de 12 ani, am făcut o obsesie despre varianta de raliu a acestei caroserii. Într-un fel asta poate fi considerată „boala” mea. Să privesc maşini normale, dar modificate să arate de competiţie. Bineînţeles că într-un deceniu ca proprietar, nu am reuşit nici măcar să-i schimb jantele, dar ideea rămânea tot timpul în spatele capului. Asocierea cu Raliul Aradului, cumva m-a forţat să-mi trec peste „inhibiţii” şi mă obliga să fac ceva Peugeot-ului. Pentru că bugetul era limitat, am decis că în primul rând maşina trebuie măcar să arate precum celebra „Balenă” din WRC. Această poveste o ştiţi mai bine din articolul dedicat, unde pentru realizarea graficii am lucrat în fiecare seară, la lumina telefonului şi în mâncături de ţânţari, împreună cu Advolution. Pe lângă buget, cred că timpul mi-a fost cel mai mare adversar, deoarece la începutul lui iunie trebuia să mă prezint la Arad, într-un fel sau altul. Cum spuneam, ideile curgeau prin mintea mea, dar timpul nu era de partea mea.

Primele reacţii au fost foarte pozitive. Din partea tuturor. Voiam ca la Raliul Aradului să mă prezint într-o maşină, care, cel puţin vizual, să arate precum una de raliu. Într-un fel, ăsta a fost omagiul meu adus maşinii din 2004, care a fost considerată una dintre cele mai proaste maşini de WRC. Dar o iubesc. Mai ales acum. Acum când se apropie şi mai mult de acea înfăţişare.

Ceea ce lipsea era setul de jante OZ Racing, alb. Nu sunt uşor de găsit. Raliul Aradului s-a desfăşurat în iunie, iar timp de o lună am căutat orice jante care măcar se aseamănau cu cele 15 şpiţe albe. Eram dispus chiar să schimb imaginea şi să vin cu ceva original, dar fără succes. Peugeot-ul meu a rămas „de fabrică”, până când, la sfârşit de septembrie, le-am văzut. Puse pe nişte cauciucuri în faţa unei vulcanizări, am găsit jantele ei. Peugeot 307 cc are jante OZ Racing Superturismo pe 18. Nu alte dimesiuni, nu alte configuraţii. Totul e perfect. De la idei precum flanşe adaptoare sau distanţiere, Superturismo e janta „mănuşă”. Nu vreţi să ştiţi cât de greu e să găseşti un set calitativ pe 18 inch pentru Peugeot. Dar ştiam că le voi găsi. Spuneam că o să dau jos graficele după raliu, dar parcă acestea au tânjit după jantele care să le completeze.

Pentru cei mai mulţi, jante pe 18, cu talon de 40, în România, reprezintă moarte curată. Dar arată atât de bine. Atunci când te apropii de maşină şi le vezi, nu mai contează că urmează să-ţi rupi spatele sau portofelul, când comanzi bucşi şi braţe. Voiam să numesc articolul: „Cum să-ţi f**i direcţia cu stil”. Pentru că asta era reacţia cunoscuţilor. Dar pe mine nu mă interesa, aşa că a doua zi, am pornit la drum, traversând România de la vest la est. În niciun moment nu am simţit că am făcut alegerea greşită. Simţeam fiecare denivelare din asfalt, direcţia mai grea, dar zâmbetul de pe faţa mea era mai mare ca niciodată. În drumul meu, am vrut să-i fac poze în centrul Sibiului, dar odată ajuns pe piatra cubică, am crezut că am făcut pană. Direcţia bătea, volanul trepida în mâinile mele şi m-am oprit. Mi-am dat seama că nu pot să continui şi am căutat asfalt.

O decapotabilă veche de 12 ani, cu jante pe 18 este o maşină gălăgioasă. Auzi cum bate plafonul şi cum scârţâie mai toate plasticele. Soluţia? Un sistem de sunet JBL. Volumul aproape de maxim şi nu te mai interesează nimic. În prima lună de când perechea 307cc + OZ Superturismo s-au întâlnit, am făcut aproape 3000 de km. Fără nicio problemă de ordin tehnic. Doar disconfort. Dar mai contează?

Întreg roadtrip-ul meu m-a purtat înapoi la o altă maşină cu grafice pe caroserie şi jante care nu trec ITP-ul. Era pentru prima dată când ambele maşini ale mele erau faţă în faţă, fiecare cu armele proprii, fiecare trăgându-mă de obraji, pentru cel mai mare zâmbet. Trebuia să imortalizez acest moment, mai ales că încet încet, talonul mic al anvelopelor va face loc celui mai mare. Peugeot-ul intră în hibernare, iar gropile acoperite de apă şi zăpadă, au nevoie de o maşină pe măsură.

E un sentiment oarecum ciudat, dar extrem de plăcut să-ţi conduci maşina care îţi oferă nenumărate bucurii, iar în oglinda retrovizoare să o vezi pe cealaltă. Indiferent că eram la volanul Peugeot-ului, iar spatele era umbrit de Jeep sau de sus, de la volanul Jeep-ului, vedeam formele agresive ale Peugeot-ului, bucuria era la fel de mare. Bineînţeles că traseul ales a fost spre munţi. Avem unde. Un traseu montan poate fi perfect atât pentru o maşină sportivă, dar şi pentru una exclusiv de offroad. Şoseau ce urcă spre platoul Padiş, poate concura oricând cu cele mai spectaculoase drumuri din România. Este suficient de lată, puţin circulată, iar bitumul este absolut perfect. Are atât viraje largi, pe care le abordezi în viteză, cât şi ace de păr, perfecte pentru retrogradări şi accelerări rapide. Probabil că peisajul nu se compară cu cel de pe un Transfăgărăşan, scenariul fiind majoritar prin pădure. Peugeot-ul cu jantele mai late se aşeza şi mai bine şi îmi oferea o încredere mai mare. Subvirarea specifică cuplului mare era mult diminuată, iar frânările erau şi mai eficiente. Parcă toţi kilometrii realizaţi prin ţară, nu se comparau cu acei 26 prin pădure.

Trebuie să recunosc că acesta nu este elementul preferat pentru cealaltă maşină. Un Jeep Cherokee din 94 cu suspensie înălţată şi anvelope de noroi nu prea se împacă cu „acele de păr”. În plus totul se desfăşoară pe o urcare destul de abruptă. Sunt conştient că Jeep-ul a văzut urcări mult mai abrupte, dar atunci a fost rapid. Aici trebuia să menţină o viteză constantă timp de vreo jumătate de oră. În plus, atunci când urcă, acul de la rezervor cade sub limită, aşa că stai „cu morcovu” că nu ştii dacă consumă atât de mult sau e doar de la diferenţa de nivel. Indiferent, am ajuns la cota 1200, iar acolo asfaltul s-a terminat. Îmi doream să continui mai sus, mai ales că drumul cerea un offroader. Totuşi, timpul a fost limitat, mai voiam să facem poze şi la apus, aşa că articolul acesta rămâne doar la întâlnirea dintre cele două. Urmează o iarnă lungă, aşa că articolele despre Jeep abia încep.

Împreună nu valorează mai mult decât un Logan nou. Dar pentru mine au o valoare inestimabilă. Sunt maşini pe care nu le cuatifici în bani şi valută, ci mai degrabă în momente şi sentimente. Am primit sume frumoase pentru amândouă, dar după câteva ture, pe serpentine sau prin noroi, parcă nicio sumă nu era de ajuns. Amândouă îmi pun un zâmbet pe faţă, în ciuda defectelor pe care le au, iar acest lucru este din ce în ce mai rar. Conduc multe maşini noi, maşini cu preţuri de 6 cifre, dar la sfârşitul zilei, nu le-aş vrea în garajul meu. Acolo e loc doar pentru visuri, iar astea două mi le îndeplinesc.