Mai poţi să spui că Honda Civic trece printr-o perioadă de tranziţie? Mi se pare că fiecare generaţie şterge absolut tot ceea ce avea vechiul model şi rescrie reţeta. Am putea face o întreagă lecţie de istorie a generaţiilor Civic, deoarece acesta a apărut tocmai în anul 1973. Este chiar mai vechi decât celebruil Volkswagen Golf. Dar Civic nu a fost atât de bine primit pe bătrânul Continent, asta datorându-se în mare parte şi de costurile de a transporta un automobil produs în Japonia, până în Europa. Ultimele două generaţii au fost gândite şi construite după gusturile europenilor, în schimb, a zecea generaţie, cea testată astăzi, este primul Civic global. Asta înseamnă că în toate colţurile lumii vom vedea acelaşi design, aceleaşi motorizări şi aceeaşi calitate. O maşină construită pentru toate gusturile, poate avea succes sau poate fi un dezastru. La fel ca la o nuntă. E greu să mulţumeşti pe toată lumea, dar experienţa Honda vrea să demonstreze crearea hatchback-ului perfect.

Atunci când te gândeşti la un model global, design-ul pe care îl abordezi este foarte subiectiv. Aşa că Honda a mers pe cartea sigură, a unui design pur japonez, dar unul relativ conservator, chiar dacă a zecea generaţie Civic este brăzdată cu elemente distinctive. Îmi este aproape imposibil să nu comentez design-ul exterior, deoarece este atât de diferit, atât de original, încât nu Honda Civic nu poate fi confundat cu niciun alt hatchback din segment. În primul rând avem o parte frontală extrem de agresivă. Blocurile optice, dotate opţional cu tehnologie LED, au o grafică futuristă, sunt înguste, încruntate şi sunt înconjurate de o grilă de un negru lucios. Dar nu aici se termină nebunia părţii frontale. Prizele de aer din bară sunt absolut imense, cu toate că rolul acestora este pur estetic, în plus, în partea inferioară regăsim un splitter discret, dar de efect, ce oferă maşinii un aer sportiv. Privit din faţă, aproape că nu mai există suprafeţe ale bării, ci doar muchii, unghiuri şi fante. Am putea spune că noul Civic este atât japonez, american, dar şi european. Exact ceea ce s-a vrut.

Aşa că încet, încet ne mutăm privirea spre părţi mai puţin bune. Pentru unii. Profilul atipic. Nu poţi să spui că este neapărat urât, dar jocul proporţiilor este nefericit. Pe cât de coborâtă şi alungită este capota, pe atât de înalt şi bombat este posteriorul. Am aflat mai apoi, că această soluţie a fost dată de încadrarea în clasă a noii generaţii Civic. Vorbim de un model cu o caroserie şi un ampatament mult peste media clasei. Volumul portbagajului este cu 100 de litri mai mare decât la concurentul Golf, iar distanţa dintre roţi este cu doar câţiva cm mai mică decât la Passat. Deci noul Civic vrea să intre într-un segment superior, dar cu o caroserie hatch. Sau fastback, cum i-au mai zis unii. Probabil noul Civic era considerat chiar frumos, dacă nu se exagera cu detaliile părţii posterioare. Blocurile optice sunt prea mari, luneta dublă este de asemenea disproporţionată şi din nou, regăsim fantele false. În schimb, mie îmi place partea de jos, cu difuzorul de plastic, ce incadrează cele două ieşiri ale evacuării, amplasate central.

La urma urmei, totul este subiectiv. Chiar am întâlnit oameni care au întors capul după noul Civic, în timp ce mă plimbam prin oraş. Putea Honda să deseneze ceva mai bun, pentru un model global? Nu ştiu, dar sincer, mă bucur că au mers pe această direcţie. Altfel nu aveam cum să scriu 400 de cuvinte despre design.

Totuşi, noul Civic nu se bazează numai pe design extravagant. Este un model complet nou, indiferent că vorbim despre platformă, suspensii, motorizări sau interior. Au trecut vremurile când ne uitam peste volan la vitezometru, acum instrumentarul de bord este acolo unde trebuie să fie, în plus, totul este afişat digital. Grafica este foarte bună, cu unele artificii de design interesante, mai ales atunci când porneşti motorul. Pentru interior, s-a apelat la soluţia clasică şi dovedit câştigătoare. Totul este la locul lui, fără un design complicat. Ecranul sistemului de infotainment este mare, sensibil la atingere, iar în afară de climatizare, totul se configurează acolo. Mi-a plăcut în mod deosebit poziţia la volan. Scaunul şoferului este poziţionat cu 50 de mm mai jos în noul model, iar asta ajută extrem de mult să-ţi găseşti o poziţie perfectă şi sportivă. În mijlocul consolei centrale, stă micul schimbător de viteze, ce oferă o priză excelentă, pe lângă timoneria perfectă. Poaet nu se observă în imagini, dar consola centrală este “plutitoare”, în sensul că avem un spaţiu de depozitare şi sub aceasta. Cum spuneam, ampatamentul a crescut mult, aşa că pasagerii din spate au loc din belşug, mai ales la genunchi. Singurele dezavantaje ale interiorului ar fi materialele din unele zone. Dacă pielea de pe volan şi tapiţeria sunt plăcute la atingere, pe uşi, pe lateralele consolei şi uşa torpedoului, oferă un plastic tare. Din fericire nu sunt zone în care intri în contact atât de mult. Din punct de vedere al ergonomiei, noul Civic este foarte bun, dar necesită un mic timp de acomodare, mai ales dacă eşti obişnuit cu rivalii germani.

Într-o clasă extrem de competitivă, Honda Civic propune o alternativă extrem de interesantă. Este distractivă la condus. În timp ce concurenţii se axează pe suspensii moi şi cutii prea lungi, să conduci o Honda Civic este o plăcere. Cu a zecea generaţie, au dus acest sentiment mai departe, deoarece direcţia este acum mult mai directă, etajarea cutiei mai scurtă, iar suspensia spate este acum de tip MultiLink. Toate acestea adunate, oferă dinamică maşinii. Nu este neapărat rigidă, dar bine închegată, nu are ruliul specific unui hatchback, iar subvirarea este minimă. O altă premieră, aş putea spune, este alegerea motorizărilor. Încă de la lansare, nu regăsim un motor diesel. Doar două motorizări benzină, de 1.0 litri şi 1.5 litri, ambele cu tehnologie turbo. Maşina de test oferită de Autoklass Timişoara avea sub capotă, cilindreea mai mare, care dezvoltă un respectabil 182 cai putere.

După toate ingredientele am putea spune că noul Civic 1.5 este un warm hatch. Acel hatchback distractiv, dar nu extrem, precum un hot hatch. De multe ori, acestea par să fie cele mai bune. Pentru că stai foarte jos în scaun, volanul şi schimbătorul te fac să tragi cât mai tare de maşină, iar ambreiajul moale face ca schimbarea treptelor să fie imperceptibilă. Simţi încă de la turaţii joase cuplul motorului turbo, iar pe cum urcă în turaţie, şi sunetul este plăcut. Pe la 6500 de rotaţii, doar plezneşti micul schimbător în spate, simţi o mică rupere a aderenţei roţilor faţă şi turaţia începe să crească iar. Pentru oraş, dar mai ales pe un drum cu viraje scurte, este o plăcere să “mesteci în benzină”. Pe viraje maşina stă impecabil, doar că la limită, anvelopele pierd aderenţa. Nu este din cauza şasiului, pentru că eu nu am simţit subvirare, ci doar cred că nişte anvelope mai performante ar face maşina şi mai stabilă. Combinaţia între direcţie, motor şi cutie este excepţională. Nu multe maşini din clasă se pot mândri cu un asemenea nivel de distracţie. Probabil toată maşina te împinge să fii aşa. Pentru că ai putea merge normal, fără să bruschezi, dar când motorului îi place să urce în ture, iar din treapta 1 până în treapta 4 trec puţine secunde, nu te poţi abţine. Iar pentru că puterea şi cuplul nu sunt la un nivel extrem, totul se întâmplă la viteze de siguranţă. Ca să vă faceţi o idee, 1.5 turbo de 182 de cai putere ajunge până la 100 km/h în 8.3 secunde, dar se simte mult mai vioi.

Pentru aniversarea de 10 modele, Honda a dat ce a avut mai bun în acest segment. Mă bucur că s-au gândit totuşi şi la şofer, nu doar la volume de vânzări, cu toate că noul Civic cu motorul de 1.5 începe de la 20.000 de euro. Deci, undeva între competitorii direcţi. Am regăsit un automobil extrem de interesant, atât în exterior, cât şi în interior, dar mai ales la modul în care se conduce. E greu să faci un model global, dar distracţia la volan, este o limbă pe care toţi o vorbim.