Noroiosul

Articolele în care este prezent Jeep-ul sunt destul de puţine, deoarece acesta este o jucărie, iar eu am aproape 30 de ani. Aşa că mă joc mai rar. În plus este maşina „de vacanţă”, iar asta înseamnă că o conduc doar atunci când merg în locul natal. Sărbătorile de iarnă m-au prins acasă, aşa că am putut să petrec mai mult timp cu al meu Cherokee din 95, în plus, am făcut prima ieşire adevărată. În sensul că am respectat toate regulile de offroad. Şi cele scrise şi cele nescrise. Am ales traseu, am fost 4 maşini, una mai pregătită ca cealaltă. A doua zi de Crăciun, soarele strălucea puternic peste Munţii Codru Moma din Bihor, aşa că ne-am strâns la poalele lor şi am plecat spre vârf.

Chiar înainte de Sărbători, am făcut revizia, Jeep-ul avea ulei nou, filtre noi, ulei în cutie şi diferenţial, plus că frâna de mână, acum chiar prindea. Încrezător în forţa brută a maşinii simţeam că pot ajunge oriunde. Prietenii care m-au însoţit, ştiau mult mai bine zona, iar tresul ales a fost cât se poate de perfect. Am avut urcări pe noroi, frunze, pietre, treceri prin vaduri de râu, coborâri abrupte, şanţuri şi pământ argilos. Sincer am testat fiecare bucăţică de teren ce îţi poate veni sub roţile cramponate.

Bineînţeles, toată lumea spune că urcarea este mai uşoară decât coborârea. În prima parte, nu am cuplat modul 4×4, am vrut să văd cât poate urca Jeep-ul fără „asistenţă”. M-am mirat când am văzut cum anvelopele „sapă” după aderenţă, dar pe cum urcarea devenea tot mai abruptă, a trebuit să trec direct în modul 4×4 Low. Fiind 4 maşini, iar Jeep-ul cel mai mare între cele 3 Suzuki, eu rămâneam ultimul care parcugea trasele. Într-un fel era bine, deoarece puteam să văd cum mergeau colegii, unde greşeau şi care era trasa potrivită pentru mine. Totuşi, am ajuns la o urcare unde a treia maşină a rămas suspendată şi a trebuit să o ocolesc. Pe urcare. Pe urcare cu noroi şi râpă pe lângă. Bineînţeles că încă nu am „cojones” să fac acest lucru, aşa că am ocolit pe mai departe, printr-o zonă mai sigură. După ce colegul şi-a tractat Samurai-ul cu ajutorul troliului pus în jurul unui copac, am plecat mai departe.

„Drumul” pe care am mers a fost făcut doar de tractoare, aşa că şanţurile erau destul de mari şi adânci. Trecerea lor perpendicular era singura şansă. Asta însemna că trebuia să trec şi prin crengi, spini, care au afectat integritatea camuflajului de pe caroserie. Staţi liniştiţi, se va reface. Pentru mine era prima dată când forţam astfel de şanţuri, iar după ce m-am văzut că am trecut cu roţile din faţă, am lăsat-o mai moale cu acceleraţia. Maaare greşeală. Chiar dacă Jeep-ul are cuplu foarte bun, mai ales la turaţie mică, în modul Low, faptul că i-am „omorât” demarajul, a făcut ca roţile spate să rămână blocate în şanţ. Din nou, fără experienţă, am accelerat prosteşte până când am reuşit să pun toată partea şoferului în şanţ. Cum spuneam, şanţuri adânci, Jeep fără punţi portante, aşa că grupul faţă s-a împotmolit în pământul moale. Era ca un fel de ancoră pe urcat, ce nu mă lăsa să înaintez, iar înapoi, doar mă afundam mai tare. Am ştiut că am făcut-o de cacao, mai ales că eram ultimul, iar colegii deja mă aşteptau sus. Uşa şoferului nu se mai deschidea, unghiul la care eram înclinat era destul de mare, aşa că după două chingi rupte, a trebuit să apelăm la „the big boys”. Un lanţ de metal legat de cârlig şi un Suzuki Samurai cu un diesel de 1.9 au fost salvarea mea. Scos din şanţ, am zis că pe orice urcare nu voi mai lăsa acceleraţia. Cel puţin până nu mă văd pe pământ drept.

Nici nu a trebuit să aştept mult, deoarece, imediat după ce am fost salvat au urmat două urcări consecutive, prin pădure, pe frunze ude. Poate că aţi văzut şi filmarea pe facebook, din maşină pare mult mai nasol decât în realitate. Cu treapta a doua şi cuplat „la mic”, am ajuns în vârf, aruncând pietre, noroi şi frunze peste tot. Incredibil cum anvelopele Silverstone caută aderenţă. Acea urcare prin pădure era a patra consecutivă, iar asta a însemnat că am ajuns sus. Depresiunea Beiuşului este foarte frumoasă. Dacă îţi găseşti un loc mai înalt, poţi să vezi munţi înzăpeziţi, dealuri, păduri, câmpii, cam toate formaţiunile, toate „împletite” şi înconjurând oraşul Beiuş. De acolo de sus îţi dai seama mult mai bine unde te afli şi cât de frumoasă e natura. Puteam să urcăm şi mai sus, dar ştiam că la coborâre va fi mai greu, şi, cel puţin la fel de lung ca şi la urcare.

Acea porţiune prin pădure a părut mult mai lină la coborâre, iar locul unde m-am împotmolit l-am traversat în viteză, chiar dacă am făcut să sărim toţi de pe scaune. Deja roţile erau umplute de noroi, iarba udă nu ajuta deloc la coborâre. Orice pişcare a pedalei de frână, te transforma direct în săniuţă. Dar cu transmisia „la mic”, maşina se comporta mai bine ca orice Hill Descent Control. Cu treapta întâi la coborâre Jeep-ul nu sare de 5 km/h. Indiferent cât de abrupt e. Trebuia să facem ceva să ne curăţăm anvelopele, aşa că am decis ca întoarcerea să o facem mai lungă şi să trecem printr-o albie de râu. A fost exact ceea ce aveam nevoie, deoarece, să ajungem înapoi spre sate, a mai venit o urcare extrem de abruptă. O urcare în şicană, dreapta-stânga, extrem de rapidă, dar complexă. Am ştiut că nu mai trebuie să o las deloc şi am accelerat. În mintea mea era doar trasa ideală, piciorul drept era împlântat în acceleraţie, şi încercam să prind volanul când făcea trecerea de viraj. O astfel de complexitate a unei manevre îţi este răsplătită cu fluiere şi urlete de bucurie din partea celorlalţi. Când reuşeşti, te simţi bine, te simţi împlinit. Ai reuşit tu, alături de maşina ta. Răsplata ta, este zâmbetul şi tremuratul mâinilor.

Ultima parte a coborârii a fost poate cea mai interesantă. Deoarece nu mai presupunea forţă brută, accelerări puternice sau viraje strânse. Ci doar precizie şi fineţe. Trebuia să coborâm printr-un vad plin cu pământ argilos. Dacă accelerai tare, te scufundai, dacă frânai, te împotmoleai. Dacă nu vedeai şanţurile, era greu să te mai scoată cineva. Aşa că fiecare am fost ghidaţi din exterior, pe trasa pe care trebuia să o luăm. Bineînţeles, a fost o porţiune unde efectiv maşina şi-a ales singură trasa, chiar dacă a însemnat să se lovească de pereţii laterali. Forţa gravitaţională a învins.

Au fost vreo 4 ore foarte intense. După ce am trecut de ultima porţiune, unde am simţit fiori pe şira spinării, am văzut prima casă. Eram înapoi în satul de unde pornisem. Ca să nu murdărim asfaltul, am luat-o pe o porţiune plină de pietre, ca să scuture puţin anvelopele. Chiar şi pe bolovani, Jeep-ul se simte extrem de confortabil. Nu neapărat de la suspensie, ci mai degrabă de la scaune. Sunt atât de moi, încât e o plăcere să te afunzi în ele. Sincer, nu sunt maşini noi care să ofere asemenea confort al scaunelor.

A fost un traseu extrem de frumos. Am văzut ce poate cu adevărat Jeep-ul şi mi-am dat seama că singurul defect este şoferul. Dar am învăţat. Nu o mai las pe nicio urcare. Am făcut o ieşire „ca la carte” aş putea spune. Am simţit încă o dată pentru ce mi-am cumpărat această maşină. Nu pentru timpi până la 100 km/h, nu pentru consum mic, nu pentru lux. Ci pentru a-mi hrăni sufletul. Ai nevoie din când în când de aşa ceva. Aşa că şi data viitoare o să găsiţi experienţa aici.