Cuceritorul

Ceea ce veţi citi mai jos nu este un test drive. Este o mărturisire. Dintre toate maşinile absolut excepţionale pe care le-am condus anul trecut, una mi-a rămas atât de prinsă în suflet, încât a trebuit să o mai văd o dată. De obicei nu fac chestii de astea. Le conduc, scriu şi gata. Treceam la următoarea. Nu şi de data asta. După mai bine de câteva luni de la prima întâlnire, a trebuit să o mai am. Trebuia să o scot în locul unde merita. Este maşina despre care am scris că este una dintre cele mai proaste maşini pentru condus. Consumă mult şi este prea mare pentru orice trafic. Dar de ce nu m-am putut îndepăta de ea? Pentru că are personalitate. Nu mai găseşti o altă maşină care să aibă un caracter mai puternic ca un Jeep Wrangler.

La prima întâlnire am fost pe un câmp din afara Timişoarei, unde mi-a oferit o porţie de adrenalină cum nu am mai experimentat. Am băgat-o într-un şanţ, doar de dragul ei. Dar nici nu clintea. Nu există loc sau traseu pe care Wrangler să nu îl poată cuceri. E în cartea recordurilor ca fiind automobilul care a ajuns la cea mai înaltă altitudine din lume. Am vrut să experimentez o francţiune din acest record. Iată povestea:

Automobilele de la dealerii din Timişoara sunt pentru test drive, dar nu sunt pentru teste pe mai multe zile, aşa că dacă era să duc un Jeep Wrangler pe culmile munţilor îmi trebuia mai multe zile. Cu ajutorul Autolevanto Timişoara, superbul Wrangler alb, era al meu 3 zile. Problema era că eu nu eram în Timişoara. Dar mersul trenurilor a făcut ca eu să ajung la reprezentanţă în dimineaţa de joi, cu o oră înainte să se deschidă. Mi-am pus în bagaj strictul necesar, mi-am sunat fotograful că am ridicat maşina şi ne-am dat loc de întâlnire primăria din Arad. Trebuia să ajungem în localitatea Şiria din judeţul Arad, iar de acolo, misiunea noastră însemnă cucerirea Cetăţii Şiria.

Cetatea Şiria este o cetate monument istoric, datând din secolul al XIII-lea, zidită pe Dealul Cetăţii la o altitudine de 496 m şi priveşte asupra întregii regiuni. Este construită pe o stâncă cu formă neregulată cu diferenţe de nivel. Pentru a ajunge la ea, trebuie să ocoleşti muntele, pe un drum de piatră, iar în partea de sus te aşteaptă o pădure care este străbătută de un drum forestier. Abia apoi ajungi la platoul cetăţii de unde se poate merge doar la pas. Ajunşi în centrul localităţii Şiria, am primit de la localnici unele informaţii despre cum să urcăm.

Un soare putenic de decembrie ne încălzea drumul, iar Wrangler-ul alb imaculat cerea să fie umplut de noroi. Pentru mine era prima dată când mergeam cu o maşină de test pe un traseu atât de dificil, aşa că nu ştiam cum vor reacţiona anvelopele Goodyear Wrangler AT pe un drum pietruit. Pus în treapta a doua, am urcat încet, povestind amândoi de peisajul cetăţii văzut în zare. Pe măsură ce urcam, cetatea se îndepărta şi nu ştiam dacă am luat-o pe drumul cel bun, dar am zis că nu contează peste ce vom da, Wrangler-ul ne va putea duce peste orice. Dar nici prin gând nu mi-a trecut că acolo, aproape de vârful muntelui, cel mai mult mă voi folosi de design-ul vechi de 60 de ani al maşinii. Într-o curbă la stânga, am găsit un platou care lua rolul de observator al întregii câmpii din zonă. Peisajul îţi tăia răsuflarea, aerul parcă era mai cald, chiar dacă ne aflam mai sus, iar Wrangler-ul nostru nici nu putea arăta mai bine. Am stat vreme de câteva minute bune, doar să admirăm. Fără poze, fără vorbe, doar privind. Eram la mijlocul urcării. La poale se vedeau toate serele şi pământul arat, iar dacă priveai în sus, cetatea încă era semeţă deasupra tuturor.

Luându-ne după indicatoarele vopsite pe copaci, am continuat urcarea şi am ajuns la pădurea despre care ne-au spus localnicii. Era momentul potrivit pentru poze. Cu fotograful ascuns printre copaci, iar peisajul fiind mai mult tomnatic, decât de decembrie, am decis să facem o baie de noroi maşinii. Bineînţeles, cadrele nu au ieşit de prima dată, ceea ce a însemnat mai multe ture prin pădure. Ştiu că maşina e foarte capabilă, dar sentimentul din maşină este mult mai puternic decât se vede din afară. Am înclinat maşina pe o mică pantă de vreo 45 de grade şi simţeam că tot sângele îmi iese pe urechea dreaptă. Din afară maşina părea că stă pe o bordură. Nu mai aveam mult până la cetate. Cea mai frumoasă imagine a fost atunci când pădurea s-a terminat brusc, iar la câţiva metri distanţă se vedea cetatea. Din păcate, pietrele mari şi terenul foarte abrupt a însemnat că nu vom putea pune maşina la poarta cetăţii, mai ales că fiind un obiectiv protejat, nu am vrut să perturbăm locul. Ne-am mulţumit să privim cu admiraţie atât maiestuozitatea cetăţii, dar şi acest automobil absolut excepţional care ne-a adus până aici, fără pic de transpiraţie. Totuşi, eu eram puţin trist că albul exteriorului era tot alb. Asta avea să se schimbe la coborâre.

Toată lumea spune că la coborâre este mai greu decât la urcare. În esenţă aşa e, dar dacă nu ne aventuram pe un drum total necunoscut, putea fi mai uşor la coborâre. Înainte de intrarea înapoi în sat, un drum nepracticabil, acoperit cu noroi de jumătate de metru, ne-a făcut cu ochiul. „Hai să coborâm pe aici! Ce se poate întâmpla?” ne-am zis. Am tras dreapta de volan şi imediat maşina nu a mai fost controlabilă. Panta era atât de abruptă şi noroiul atât de alunecos, încât nu conta cât de tare apăsam frâna sau oricum viram de volan, maşina mergea pe aceleaşi urme. Odată ce gravitaţia nu a mai fost în joc, am putut să înaintez accelerând. Totuşi anvelopele erau deja pline de noroi, iar aderenţa inexistentă. Cu o oarecare presimţire am zis: „Ce bine că eram la coborâre şi nu trebuie să urcăm pe acolo!” Imediat ce am închis gura, în faţa noastră drumul se oprea. Şi nu vă imaginaţi că era vreun şenţuleţ. Era de-a dreptul o mică prăpastie, de vreo 3 metri adâncime plină cu mocirlă. Nici măcar nu se vedeau urme de tractor. În dreapta aveam muntele vertical, iar în stânga tufişuri şi copaci. Singura cale de întoarcere era pe drumul pe care am venit, dar de data asta trebuia să urcăm. Am spus-o de nenumărate ori, această maşină este mai capabilă decât ne lasă creierul să credem. În modul normal 4×4, roţile se luptau pentru aderenţă. Aproape dacă ne mişcam. Deja mă apucau emoţiile pe şira spinării. Atunci am oprit, am ţinut piciorul pe frână şi am selectat modul 4×4 LOW. Un sunet puternic de metal pe metal s-a auzit de sub noi, un martor zgomotos şi luminos s-a aprins în bord, pe care scria: Hai acum să vezi de ce sunt în stare! Toată maşina a început să tremure de la imesul cuplu pe care motorul îl producea încă de la relanti şi am accelerat. Parcă în momentul acela, au ieşit ţepi din anvelope care străpungeau pământul de sub mocirlă şi cu turaţia constantă şi cu noroi aruncat peste tot am urcat panta. Pe la mijlocul acesteia mi-am dat seama că acesta e un obstacol atât de minor pentru Wrangler, încât am încercat să fac roţile să patineze, doar pentru distracţie. Ajuns sus, zâmbetul de pe faţa mea nu mai încăpea în maşină, aşa că a trebui să ies, doar pentru a-mi reveni din adrenalina produsă. A fost cea mai grea încercare la care am supus o maşină de test, iar Wrangler-ul mi-a zis: „Atât poţi?” Nu am baloanele atât de mari pentru maşina asta.

Deja începea să se lase seara aşa că ne-am întors în Arad. Nu înainte de a ne mai juca puţin în noroi, de data asta pe câmpia din jurul Şiriei. A fost un sentiment extrem de frumos să mergi cu maşina toată maro prin oraş. Totuşi pe mine mă mai aştepta o autostradă până la Timişoara. Credeţi-mă că un Jeep Wrangler se simte de o mie de ori mai bine în noroi până la praguri, decât pe asfaltul, hai să-i zicem perfect, al autostrăzii. Dar aşa, singur în maşină, noaptea, am putut să-mi dau seama mai bine despre comportamentul rutier al Wrangler-ului. Este foarte prost. Stai la volan cum stai într-o dubă, cursa acceleraţiei are doar 2 milimetri, aproape că faci şpagatul între pedale, iar vitezele se schimbă complet aiurea. În fiecare viraj te loveşti ori de geamul lateral, ori ajungi pe scaunul din dreapta. Este incomod să te urci şi să te dai jos din maşină, tot timpul blugii tăi vor fi murdari de noroiul de pe praguri, iar consumul şi dimensiunile nu-l fac maşina perfectă pentru oraş. Dar, sentimentul de liberatate, de masivitate şi de impozaţă sunt mai presus de toate acestea. Este plăcut să vezi cum se uită alţii după maşină, dar şi după cel care o conduce şi primeşti salutări de la alţi şoferi de Wrangler.

Întors seara în Timişoara, am zis să-mi scot prietenii la o tură cu viitoarea mea maşină. E mişto să mergi noaptea, cu maşina ta preferată pe străzile atât de cunoscute a oraşului tău. Mai ales dimineaţa, când te uiţi pe geam şi vezi un Wrangler parcat în faţa casei tale.

Înainte să predau maşina înpoi la reprezentanţă, am vrut să o mai scot o dată pe câmp, acolo unde-i place cel mai mult. În noroi. Cu o seară înainte plouase, aşa că pământul era suficient de moale pentru a scădea aderenţa, iar bălţile îmi spălau maşina. Oarecum. Pentru a ieşi de pe acel câmp, nu am urmat calea omului normal, ci a trebuit să urc digul care desparte şoseaua de câmp, ceea ce a însemnat o urcare de vreo 40 de grade. A fost un moment în care tot ceea ce am văzut a fost cerul. Mi s-a părut că am pus maşina pe verticală. Din nou, cuplând modul LOW, parcă am fost tractat, parcă am avut un troliu. Nu pot să-mi dau seama cum poate trage această maşină. Nici nu am mai apucat să o spăl înainte de a ajunge la reprezentanţă, dar cum spuneam, Wrangler este singura maşină care arată mai bine murdară decât curată.

În februarie anul trecut am avut parte de câteva ore cu una din maşinile care îmi vor intra iremediabil în suflet. Gândiţi-vă cum m-am simţit când aceeaşi maşină mi-a fost pe mâini câteva zile, mai ales condusă pe trasee demne de reclamele în care apare. În textul acesta nu am aflat ce motor are, cât consumă, dacă poţi face depăşiri rapide (poţi), deoarece nu pentru acestea este construit Wrangler. Este făcut pentru distracţie. Acea distracţie pe care, din păcate, uităm să o avem într-o maşină. Absolut toate maşinile merg pe asfalt. Dar nu toate maşinile merg pe unde merge un Wrangler. Sunt convins că în 2015 voi conduce multe maşini foarte bune, dar la urma urmei, sunt maşini pe care le alegi cu capul. Wrangler este genul pe care îl alegi cu inima.