Cod galben

Ploaie, lapoviţă şi apoi zăpadă de peste tot. Era duminică dimineaţă exact după trecerea la ora de iarnă. Ziua s-a scurtat dramatic. De la ora 4 după masa se făcea deja seară. Eu aveam în faţă un drum lung de peste 500 de kilometri pentru a mă întâlni cu o maşină. Cea mai lungă distanţă parcursă doar ca mai apoi să-mi dau cu părerea despre cum a fost. Vremea nu era de partea mea. Dar eram obişnuit, pentru că de fiecare dată când venea un test important, ploua. Deci, m-am resemnat. Nu mai erau multe ore şi trebuia să ridic maşina. După ora 14, mi s-a spus. Deci mai aveam 2 ore de lumină în ziua respectivă. Oricum două ore e mult peste media de timp în care eu conduc alte maşini pentru blog. Şi apoi aflu că automobilul despre care trebuia să scriu, are la bază platforma tehnică a unui BMW Seria 2 Active Tourer. Deci cel mai puţin sportiv BMW din prezent. Tracţiune faţă, 4 uşi şi este o maşină din clasa mică. Spuneţi-mi care model de oraş poate fi o prezenţă importantă pe străzi? Aşa mă gândeam şi eu. Lucrurile nu arătau bine.

Având în vedere că maşina se afla în Bucureşti, iar fotografii cu care colaborez se aflau în partea de vest a ţării, am mers singur să văd maşina. Fără niciun echipament foto-video în dotare. Doar bătrânul meu iphone 4. Nici măcar vreun 4S. Dar eram încrezător. Pentru că era pentru prima dată când mă simţeam important. Voi conduce o maşină de test timp de 3 zile. Îmi va sta maşina în faţa blocului peste noapte. Voi putea să văd cum e să te trezeşti cu o maşină de test. Mintea mea începea să vadă lucrurile pozitive.

Bineînţeles, noaptea dinaintea întâlnirii cu maşina nu am dormit-o. Tot ecranul laptop-ului era acoperit cu imagini ale maşinii pe care urma să o testez. Lângă mine aveam broşura ei pe care am citit-o mai conştiincios decât dacă trebuia să merg la vreun examen la facultate. Mi-am propus să aflu cât mai multe despre motor, tehnologie şi dotări, pentru ca cele trei zile de test să le rezerv doar condusului.

Nedormit, într-un oraş supraaglomerat, ajung la o parcare subterană, unde trebuia să mă întâlnesc cu cel care decide ce maşini apar în presa auto. Un tip de o amabilitate ieşită din comun. El fiind în pauza de masă, şi-a cerut scuze că a întârziat, chiar dacă a venit cu jumătate de oră mai devreme. În întunecimea acelei parcări, printre zeci de BMW-uri şi alte maşini de companie sau personale, una singură strălucea. Chiar dacă stătea exact lângă un superb “şeptar” negru, culoarea ei Volcano Orange îţi lua ochii. O ştiam. Ştiam că acea maşină o voi avea într-o zi de luni. Un Mini Cooper S. A fost ciudat să-mi las maşina personală în locul acelui Mini, dar ne-am luat rămas bun, iar eu, tipul din Timişoara care scrie despre maşini, acum ieşea din parcare, într-un soare puternic, la volanul unui Mini Cooper S.

Eu până acum când luam maşini în test drive, totul era extrem de intens. “Ai la dispoziţie o oră” sau “Îţi ajung 20 de minute?” erau propoziţiile pe care le auzeam de la dealeri. Acum puteam să mă lăfăi, puteam să stau în trafic cât voiam, dar un singur lucru îmi trecea prin minte. Să beau o cafea. Prima zi a fost extrem de scurtă, sincer m-am folosit de maşina luată în test pentru a-mi rezolva nişte treburi personale. Chiar am ajuns mai devreme acasă, iar maşina doar a stat în faţa blocului. Nu m-am putut bucura de performanţele uimitoare de care era capabilă. Dar aveam ceva pregătit pentru ea. Fiind practic un kart cu ştergătoare, i-am pregătit un traseu perfect. Trebuia doar să aştept dimineaţa.

Şfârşitul lunii octombrie îţi rezervă condiţii meteorologice foarte schimbătoare. Dacă eu m-am trezit cu soare în fereastră, maşina era acoperită de o oarecare brumă. Era interesant să stau pe pielea rece, să simt volanul care îmi amorţea degetele, dar ştiam că odată ajuns în locul ales, totul se va transforma. 200 de kilometri mă despărţeau de “proba specială”. Nu era nicio problemă să ajung acolo pentru că sistemul de navigaţie din Mini Cooper S funcţionează absolut perfect, ecranul de 8,8 inch este suficient de mare şi foarte lizibil, hărţile sunt în format 3D, iar distanţa se scurta brusc la fiecare urcare violentă a turometrului.

Valea Prahovei este un loc foarte frumos, care îţi oferă peisaje magnifice, dar şi o şosea extrem de frumoasă. Păcat că e circulată. Face parte din DN1, aşa că traficul este foarte aglomerat. Dar nu pentru asta am venit. Pentru că oricum depăşiri nu prea puteam face, am selectat modul Green. Denumirea Mini pentru modul ECO. Cei 192 de cai putere dispar, turaţia nu creşte peste 2500 de rotaţii, dar şi consumul este unul record pentru un motor de 2 litri. Eu am reuşit undeva la 4,6 litri/100km. Încet, încet, staţiunile montane încep să-mi apară doar în oglinda retrovizoare, iar eu ajuns la un indicator pe care scria: “Poiana Braşov 12 km”.

Când maşina pe care o conduci are o funcţie unde te anunţă că eşti în “maximum go-kart feel”, iar în faţa ta nu sunt mai mult de 100 de metri până la prima curbă, ştii că urmează ceva special. O probă specială. Pentru că traseul montan care duce din Braşov până în Poiana Braşov, face parte dintr-o probă specială de raliu. Ai în faţa ta un traseu de viteză în coastă, iar sub fund, cel mai bun şasiu construit vreodată pentru tracţiune faţă, ingredientele perfecte pentru a face un timp record până în vârful muntelui. Bineînţeles, nu poţi să urci direct cum ai venit din Bucureşti. Trag maşina în probabil cel mai frumos loc de parcare, deasupra Braşovului. Cu uleiul încins în motor, temperatura optimă şi rezervorul pe jumătate plin, selectez modul Sport! Inelul din jurul navigatiei îşi schimbă culoarea într-un roşu aprins, eşapamentul bolborosea, pun cutia în modul Sport şi accelerez.

Scârţâit puternic de cauciuc, turaţia în zona roşie, centura mă strângea tot mai tare, iar mâinile mele “dansau” pe volan. Viraj după viraj, am început să cunosc tot mai bine maşina, să-i simt limita aderenţei, dar nu credeam vreodată că voi putea atinge viteze de autostradă pe traseu montan. Având în vedere că Mini are o istorie extrem de bogată în competiţii de raliu, un şasiu perfect şi nişte anvelope superbe, puteam să trag tot mai mult. Nu ştiu câţi dintre voi aţi condus vreodată un kart, dar sentimentul să conduci un Mini se apropie cam 99% de experienţa unui kart. Asta înseamnă că nu trebuie să frânezi. Trebuie să ai încredere că fiecare viraj se poate aborda doar din acceleraţie. Pe urcare nu am frânat deloc. Direcţia grea şi feedback-ul foarte bun din partea roţilor faţă, însemna că puteam să abordez fiecare viraj pe trasa ideală, iar pe cum acceleram, maşina stătea tot mai aşezată pe asfalt. Oricât de clişeu ar suna, Mini Cooper S în modul “maximum go-kart feel” stă “ca pe şine”. Defapt, mersul pe şine poate să mai ajungă şi la deraiere. Nu şi în Mini. Prindeam puternic de volan, iar cu o rotire precisă, spatele maşinii urmează perfect puntea faţă, exact în locul pe care tu, şoferul, l-ai ales. Nu mai conta că acest Mini este cu 16 cm mai lung decât un model normal, agilitatea era exemplară. Dar aceasta este cartea de vizită a unui Mini, fie el şi cu 5 uşi. În liniştea pădurii, tot ce se auzea era sunetul tobelor centrale, care puşcau la fiecare schimbare de treaptă.

Cinci minute au trecut de când am ieşit din Braşov. De acest timp a fost capabil un Mini de 192 de cai putere şi 300 de Nm. Tot ce am văzut în faţa mea a fost o fâşie perfectă de asfalt, care deasupra ei peisajul ruginit al toamnei era suprem. Imediat cum ies din tunelul portocaliu, priveliştea Poianei văzută de sus se arată. Acolo, jos, am decis să fac o pauză, să-mi revină pulsul la normal şi doar să admir maşina această spectaculoasă care m-a adus până aici.

Mini Cooper a ajuns să fie un fel de maşină-cult printre pasionaţi şi nu numai. Este automobilul cu cel mai puternic caracter dintre toate. Debordează de personalitate. Oriunde vei recunoaşte farurile rotunde, parbrizul aproape vertical şi plafonul plat. Dar Mini-ul din test mai oferă ceva în plus. Un plus de practicalitate. Mini-urile normale oferă doar 2 uşi, iar accesul pe locurile din spate este îngreunat, spre imposibil. Acei 16 cm despre care vorbeam mai sus, au făcut loc unui alt set de uşi. Aşadar, o premieră chiar şi pentru companie. Primul Mini hatchback cu 4 uşi. Varianta testată era supra echipată, fapt ce aproape a dublat preţul maşinii. Dar merită din plin. Cel puţin acea culoare oranj este un “must”. Apoi farurile cu LED, jantele negre de 17 inch, care contrastează puternic cu vopseaua exterioară, iar modelul fiind Cooper S, designul bării frontale este mai agresiv. Două guri de ventilaţie cromate şi foarte proeminente trădează aspectul agresiv al acestui model, dar mai ales decupajul din capotă. Acesta este rezervat exclusiv variantei S. Posteriorul este dominat de tobele de eşapament poziţionate central. Alte semne distinctive pentru un Mini sunt pasajele roţilor construite dintr-un plastic negru, dar şi dungile negre de pe capotă.

Această a treia generaţie Mini, sub patronaj BMW este cea mai masivă dintre toate. Modelul cu 5 uşi este cu aproape 1 metru mai lung decât prima generaţie Mini, cea din 1959. Design-ul noului Mini se bazează în mare parte pe jocul de proporţii. Acum partea frontală este mai masivă, iar faptul că acum avem 2 uşi în plus, contrabalansează proporţiile. Doar privit din jumătatea lateralului, atunci spatele nu pare la locul lui. Mini 5 uşi se vrea un hatchback veritabil, dar face unele compromisuri, cum ar fi adoptarea ramelor la geamuri. Acest aspect a dus la un design ciudat pentru geamurile spate. În schimb interiorul noului Mini este o mostră perfectă de calitate, originalitate şi rafinament. Totul este îmbrăcat în piele şi alcantara, plafonul negru, volanul mic şi gros, designul butoanelor de pe consola centrală, dar şi abundenţa de dotări tehnologice, duc la un puternic sentiment premium.

Era doar ora prânzului în Poiana Braşov. Mai aveam încă vreo 3 ore de lumină. Am tras în piept aer curat de munte şi am decis să mai încerc odată acel drum spectaculos. Pe coborâre vitezele atinse erau chiar mai mari, fapt pentru care a trebuit să fiu mult mai atent, nu am forţat atât de mult. Am ajuns înapoi în Braşov pentru a relata în timp real poze cu noul Mini. Dar eu încă nu mă săturasem. Adrenalina îmi era încă în vene. Trebuie să mai urc o dată, mi-am zis. Şi încă o dată, şi încă o dată. Cu fiecare urcare mă simţeam că sunt într-un carusel, un mountain-russe portocaliu care îmi rupe splina. Chiar dacă asfaltul se apropia de perfecţiune, suspensia Mini-ului făcea ca maşina să aibă acel ţopăit specific unui automobil de performanţă. Direcţia este atât de precisă încât doar trebuia să mă gândesc în ce parte voiam să virez, iar botul maşinii era deja acolo. Ruliul este inexistent, iar faptul că o maşină cu 192 de cai putere pe puntea faţă nu subvirează este remarcabil. Dacă Mini Cooper S ar fi avut un rezervor de peste 100 de litri probabil că aveam parte şi de traseu nocturn, dar după vreo 5-6 urcări şi coborâri ale Poianei Braşov, a sosit momentul să mă întorc în Bucureşti. După ce dimineaţa mi-am petrecut-o într-un trafic aglomerat, brumă şi ploaie pe tot DN1, nu credeam că se poate schimba ceva. Dar acolo în vârful muntelui, deasupra norilor, nu exista trafic, nu erau precipitaţii, nu te interesează de consum, ajungi într-un tărâm al plăcerii condusului în cea mai pură formă a sa. Eşti doar tu cu micuţa ta maşină de curse. Eşti una cu ea, o cunoşti şi ea îţi răspunde, o tratezi ca un huligan, dar ea asta vrea, fapt pentru care te răsplăteşte cu cel mai mare zâmbet pe faţa ta.

Un sfârşit de octombrie gri, care nu promitea nimic, a fost colorat oranj în cel mai frumos mod. Trei zile cu o maşină atât de dorită era tot ce-mi puteam dori. Conducând un Mini Cooper S intri într-o lume selectă, a cunoscătorilor, eşti oprit la semafor de alţi şoferi Mini să te laude pentru achiziţia făcută, chiar şi cei mai necunoscători într-ale automobilismului te respectă, te apreciază. Treci peste faptul că îţi trebuie o sesiune de masaj de fiecare dată când te dai jos din maşină, sau faptul că înafară de tine şi o cunoştinţă, nu prea poţi să transporţi altceva, pentru că sentimentele pe care ţi le oferă un Mini sunt mai presus de orice.