Bavarezi în Bucureşti
Nu ai absolut niciun motiv să stai în Bucureştiul lunii iunie, între betoane şi în cod portocaliu de caniculă. Orice petic deschis e atins instant de soarele care efectiv arde, umbra e aproape inexistentă, iar dacă eşti ca şi mine, preferi să stai în aer condiţionat, oriunde, numai afară nu. Şi totuşi, de ce vă povestesc despre un weekend la sfârşitul lunii iunie, în care am “îndurat” toate acestea. Pentru că a doua ediţie BMW Fest, organizat de BMW Blog România şi-a deschis porţile. Mai mare, mai bun şi chiar mai incendiar. Da, cu toate că afară erau 40 de grade.
Au trecut exact 13 luni de la o primă ediţie, organizată independent, unde am ajuns fără să ştiu multe despre cum se va desfăşura. Până la urmă, am ajuns să cunosc o grămadă de oameni faini, pasionaţi de marcă şi de maşini în general, cu mulţi dintre ei, chiar păstrând legătura. Despre prima ediţie, aţi putut citi aici. Având un asemenea succes, era de la sine înţeles că a doua ediţie trebuia să fie cel puţin la fel de mişto. Aşa că imediat după, au început înscrierile maşinilor pentru anul 2016. Aproape în fiecare zi am văzut pe pagina BMW Blog România, cum apăreau noi şi noi participanţi. Până la sfârşitul lunii iunie, s-au adunat peste 200 de automobile BMW pe care să le admirăm. Şi nu doar maşinile. Trebuie admirată şi perseverenţa oamenilor care au muncit şi au şi-au construit maşinile, special pentru a le expune la Romexpo. Pentru că multe dintre acestea le-am văzut cu câteva luni înainte încă în stadiul de proiect, apoi în sesiuni foto profesionale, ca mai apoi să le văd şi pe viu. Şi credeţi-mă, contează foarte mult. Munca şi atenţia la detalii este absolut impresionantă. Mai ales pentru România. Multe dintre maşinile expuse, puteau concura de la egal la egal cu alte proiecte din străinătate.
Anul acesta, BMW Fest şi-a mutat puţin locaţia în complexul Romexpo, iar asta ne-a oferit nouă, vizitatorilor, o imagine spectaculoasă. Nu mă prea pricep şi nu ştiu cum se numesc zonele de la Romexpo, dar odată ajunşi acolo, prima imagine era cu două corturi pe o parte şi alta, într-unul BMW-uri clasice şi în celălalt cele moderne, noi. Îţi mutai privirea în faţă, şi pe lângă aleea ce ducea spectaculos spre două turnuri, erau aşezate, în iarbă numai BMW-uri colorate. Nu ştiu dacă asta s-a vrut sau dacă asta e moda actuală, dar impactul vizual a fost puternic.
Oricât de bune şi oricât de spectaculoase au fost BMW-urile noi, îmbrăcate toate în accesorii MPerformance, ochii îmi zburau spre standul BMW-urilor vechi, clasice, făcute cu mult bun gust. Acestea au un farmec aparte. Probabil, la un moment dat, în garajul turatiiscrise.ro îşi va face apariţia şi un astfel de model. Pentru că atunci când vezi cât de elegant este un Seria 7 din anii 70 sau cât de perfectă este forma unui e24, Seria 6, cât de bine arată cu cromul geamurilor perfect lucios, nu poţi să nu îţi doreşti unul. Cred că, indiferent de vârstă, cine conduce un astfel de exemplar arată bine la volan. Într-un BMW clasic, restaurat, nu eşti “cocalarul cu bemveu”, ci mai degrabă, lumea te priveşte cu admiraţie. Nu vei vedea niciodată un e28 că depăşeşte coloana în aşteptare sau că aleargă ca descreieratul prin oraş. În maşinile astea te bucuri efectiv de condus şi privirile celor din jur. În cortul modelelor clasice am găsit colţul “cinciarelor”. Acolo erau expuse vreo 6 modele Seria 5 e12, atât cu pachet sport, clasic, cu bară americană, chiar un model pe care era instalat un motor V12. Mă gândesc că este o operaţiune extrem de migăloasă, tocmai din acest motiv, pe parbriz scria “under construction”. Exact vis-a-vis de aceste modele era colţul “treiarelor”. Nu la fel de multe precum m-am aşteptat, dar mult mai spectaculoase decât credeam. Din punctul meu de vedere, vedeta era un e30 B3 2.7 modificat de Alpina, care pe lângă faptul că arăta impecabil, ar putea fi sleeper-ul perfect. Lângă acesta era un model ce putea întoarce capete mai uşor, pentru că era construit de Baur. Asta înseamnă un Seria 3 în două uşi, decapotabil pe jumate, dacă vreţi. Un fel de Landaulet. Un model extrem de rar, indiferent unde te afli. Trec mai departe şi în faţa mea am văzut un ursuleţ decapotabil, roşu ca focul, cu cel mai frumos interior. Cum spuneam, posesorii sunt perfecţionişti, iar interiorul era ireproşabil. O maşină nouă, nu este la fel de curată. Am încheiat cortul clasicelor cu cele mai frumoase caroserii făcute de BMW, strămoşii celor cu care am început, Seria 7 şi Seria 6 şi anume modelele E3 şi E9. Pentru că acestea erau cireşele de pe tort, locul era îngrădit, aşa că nu am putut să le văd de aproape.
Aceste modele încep să devină din ce în ce mai rare, mai căutate şi sunt o privelişte aparte. Aşa că, a venit timpul să trecem la modele mult mai cunoscute, dar făcute foarte spectaculos. Nu credeam că umilul Seria 3 E90, acea maşină de familie, apărută acum vreo 10 ani, poate să devină un asemenea magnet pentru priviri. Dar atunci când culoarea exterioară este un galben puternic, este accesorizat cu toate elementele de carbon, de la buză, praguri, difuzor, plus un eleron imens, acesta se apropie, vizual cel puţin de un automobil de competiţie. Singurul lucru ce îl dă de gol este suspensia pe aer, ce coboară maşina până atinge pământul. La propriu. Nu încape un ziar sub bara din faţă. La fel se întâmpla şi cu “fratele mai mare”, un Seria 5 F10, dar care acesta contrasta prin cea mai spectaculoasă culoare pusă vreodată pe limuzia business. Mint Green. Universul Skittles BMW era completat de culori precum mov perlat, vişiniu, roşu, albastru, clasicele alb şi negru, iar un Z4 chiar era acoperit de pietre Swarowski. Cred. Alte menţiuni ar fi: e30-ul lui Ciprian Mihai, probabil cel mai popular Seria 3 din România, un e36 făcut rat-style, pe care scria: “My wife hates this car”, multe maşini cu numere de Moldova, Bulgaria, chiar Belgia, ceea ce înseamnă că BMW Fest România a trecut graniţele şi a ajuns şi la urechile posesorilor străini.
Deoarece locaţia s-a mutat puţin, acum fiind pe o suprafaţă mult mai mare, totul era mai aerisit, puteai să te plimbi în voie printre maşini. Îmi place mult chestia asta, când sunt prieteni care împart aceleaşi pasiuni. Printre maşini erau instalate corturi pentru umbră, iar pe acestea erau steaguri ale diferitelor cluburi de pasionaţi de BMW şi nu numai.
Nu există BMW Fest, fără drifturi. Această activitate este o marcă înregistrată a bavarezilor, aşa că, după ce anul trecut am fost dat de-a latul într-un e30 a lui Radu Văduva de la EvL Drift Team, anul acesta, organizatorii, împreună cu Smart Driving Academy, ne-au oferit posibilitatea de a fi noi în scaunul şoferului. Toată chestia era că, fiind mulţi cei care voiau să înveţe arta driftului, iar acolo erau doar trei Seria 2 228i, ca să ajungi în locul şoferului trebuia să se facă o tragere la sorţi. Cea mai proastă soluţie pentru mine, deoarece niciodată nu sunt ales la astfel de chestii. Bine, poate să ţină şi de faptul că nu particip. Acum însă, la intrare am primit un talon unde trebuia să îţi scrii numele şi adresa de email şi maşina preferată de la fest. Am reuşit să fiu ultimul care a introdus talonul în urnă, exact când aceasta era dusă la cortul microfonului pentru extragere. Se făceau cam 3 extrageri pe zi, unde erau aleşi 3 viitori “piloţi”. Pentru că am prins extragerea de prânz, după ce a ajuns urna la cort, am mai avut de aşteptat pentru că a venit pauza de masă. M-am mai plimbat printre maşini, am mai făcut poze, uitasem de extragere, dar aud la microfon primul nume a persoanei care urma să facă mini-cursul de drift. Ei bine, nici pe aproape – Bătrîn Daniel. În schimb, a doua oară când am auzit vocea în boxe, aceasta a spus: “Nu contează cât eşti de bătrân, tot te aşteptăm la maşini” Şi apoi a urmat numele meu. Sincer, pe lângă faptul că voi încerca să rup aderenţa unui 228i, am fost impresionat de faptul că am câştigat la o tragere la sorţi. Ce a urmat puteţi vedea şi accesând link-ul acesta.
Ajuns la întalnirea cu instructorii, mi s-a spus că pot să aleg traseul pe care vreau să merg. În primul trebuia să te învârţi în jurul unui con, i se spunea sensul giratoriu, iar celalalt presupunea învârtirea între două steaguri şi schimbarea de direcţie în drift. Bineînţeles am ales al doilea traseu, din simplul motiv că era mai lung şi credeam că aşa o să fiu mai mult în maşină. Doar ca mai apoi să-mi spună instructorul că această manevra este cea mai grea. Vă daţi seama că după o demonstraţie a instructorului, am zis că eu nu voi fi capabil să fac aşa ceva. Şi aşa a fost. Din exterior totul arată foarte bine. În teorie totul e foarte simplu. Accelerezi tare, laşi roţile să vireze în partea în care vrei să mergi şi ţii driftul. La prima accelerare m-am învârtit 360 de grade. La a doua nici măcar nu a fugit spatele. La a treia, nu ştiu cum am reuşit să intru în subvirare. La a patra, instructorul mi-a zis să las mai moale că ardem cauciucurile. Nu asta era ideea? Nu, pentru că nu voiam să facem burnout, ci un derapaj controlat. După multe învârteli în jurul steagurilor, după ce am învăţat că trebuie să virezi 30 la sută din volan şi 70 la sută din acceleraţie, când mi-am dat seama că mai trebuie şi ridicat piciorul din acceleraţie, dar nu mai mult de jumătate, a urmat cel mai mişto moment din viaţa mea de şofer. Am condus aproape toate modele BMW, mai puţin micul coupe Seria 2, iar acum, la primul contact cu acesta, acceleram brusc, rupeam aderenţa pe spate, corectam din volan, iar în momentul în care ridicam gazul, maşina a făcut schimbarea de direcţie. Cea mai grea manevră din drift. A fost totodată şi cea mai “din topor” manevră, pentru că schimbarea a fost extrem de bruscă, deloc lină, iar în momentul în care am revenit în linia dreaptă, faţa mea şi a instructorului s-au apropiat foarte mult, de la smucire, dar am auzit şi un “bravo” din partea lui. Nici nu ştiu cât am stat în maşină. Mi s-a părut la fel de mult cât mi s-a părut scurt. Parcă timpul trecea greu, dar nici nu voiam să se termine.
În ciuda faptului că afară erau aproape 40 de grade, această experienţă a fost chiar mai “călduroasă”. Nici nu îmi doream să se încheie altfel un eveniment pe care l-am aşteptat de anul trecut. Iar după toată nebunia de a simţi din postura şoferului ce înseamnă drift, am ajuns pentru ultimele ture din Campionatul Naţional de Drift, ce se desfăşura în jurul Casei Poporului. Nu că m-aş apropia de concurenţii de acolo, dar măcar acum îi înţeleg mult mai bine cât de talentaţi sunt. Pentru că, la fel ca în orice sport, ai nevoie de talent. La un concurs de drift se punctează până şi fumul scos de cauciucuri, reacţia publicului sau unghiul de intrare în viraj. Se pare că traseul de la Bucureşti a fost destul de solicitant pentru drifteri, deoarece mulţi au atins prea tare zidul din jurul circuitului. E nasol să loveşti cu spatele un zid de beton la 170 km/h, dar atunci când îţi iese, pentru un pasionat e artă să priveşti.
Vreau mai multe astfel de evenimente în România. Chiar dacă în acel weekend nu aveai cum să te plictiseşti, dacă îţi plac maşinile, astfe de întâlniri, concursuri, prezentări ar trebui să fie pe tot parcursul anului. Organizate perfect şi cu bun gust, sunt la fel de spectaculoase precum orice alt eveniment. Iar anul acesta, fiind din nou printre prieteni şi simţind pe pielea mea emoţiile, nu mai voiam să se termine.