Aventurierul

În ultima zi de vară calendaristică v-am întrebat despre care maşină din garajul meu vreţi să citiţi. Era oarecum logic să nu alegeţi o decapotabilă, mai ales că deja suntem, teoretic în toamnă. Într-o proporţie covârşitoare, aţi ales să vedeţi şi să mă lasaţi să vă povestesc aventurile mele cu un automobil construit acum mai bine de 20 de ani, având un singur scop: să te facă să zâmbeşti.

Jeep Cherokee a apărut prima dată în anii 80, fiind construit până la începutul anilor 2000. Nu multe maşini se laudă cu o asemenea durată de viaţă. Bineînţeles, atunci când a fost proiectat, American Motors (AMC) nu a s-a gândit să construiască un automobil cu scopul de a te face să zâmbeşti. Ei au vrut un SUV accesibil, care poate face oricăror condiţii. Tocmai din acest motiv este primul Jeep ce nu are şasiul separat de caroserie. Este un SUV, nu neapărat un offroader adevărat, precum fratele Wrangler. Dar de atunci, au trecut mai bine de 2 decenii. Au trecut peste 240.000 km în bordul Jeep-ului meu, plus o tură pe la “sala de forţă”.

Acum nu mai este maşina mamelor din Statele Unite ce îşi duc copiii la antrenamente, ci este maşina de care te îndrăgosteşti de fiecare dată când o priveşti sau, mai ales, când o conduci. Sunt fericitul posesor de aproape un an de zile, aşa că am adunat câţiva kilometri împreună, poate nu chiar atât cât mi-aş dori, dar fiecare kilometru a fost special. De când am scris prima dată despre Cherokee-ul meu au trecut 4 luni, deci pot zice că a trecut o vară. Am făcut câteva drumeţii împreună, dar şi ieşiri scurte prin pădurile din jurul oraşului natal. Într-un fel îl înţeleg pe fostul proprietar atunci când îmi spunea că maşina are puţini kilometri, pentru că nu are timp să iasă cu ea. Vara aceasta am fost la o mulţime de evenimente auto şi nu numai, care nu erau în Beiuş. Aşa că pentru mine, doar “când sunt în vacanţă” pot să conduc Cherokee-ul. Cu toate acestea, cam aşa a fost vara alături de jucăria mea:

Trebuie să readuc în discuţie motivul pentru care am ales acest Jeep Cherokee XJ. Arată super fucking cool!! Iar având în vedere că mi l-am cumpărat ca o “jucărie” pe care nu o conduc mai mult de 1000 de km pe an, trebuia să îmi placă cum arată. Forma caroseriei este bestială. Probabil că îmi place şi place atât de mult privitorului şi pentru că are acea formă pătrăţoasă de maşină desenată ca atunci când eram mici. În simplismul ei, ne aduce aminte de copilărie, de vremuri mai puţin grele, de nostalgie. Având un design practic, cum ar spune oamenii de marketing, acesta nu are cum să dea greş. 20 de ani mai târziu a ajuns să fie confundat cu un automobil tot-teren. Debordează pur şi simplu de personalitate. Exact ca şi un tip ce poartă cu atitudine doar un tricou simplu. Nu are nevoie de costum şi fitze pentru a emana putere. Dar pentru a ajunge în acest punct este nevoie de timp. Şi multă muncă. Pentru a fi încrezător în propriile forţe. Exact de asta a avut parte şi “luptătorul UFC”.

În primul rând a fost ridicat vreo 10 cm printr-o suspensie performantă de la Rough Country, adusă special din Statele Unite pentru maşină. Întreg kit-ul este compus din amortizoare şi arcuri special gândite pentru teren greu, bări stabilizatoare, amortizoarele fiind şi pe puntea spate, acolo unde găsim încă suspensia pe foi. Cu toate că maşina arată mai mare decât aproape orice altceva pe drum, nu neapărat suspensia înălţată îi oferă aspectul de monstruleţ. Când te gândeşti la offroad, trebuie să îţi sară în minte anvelopele acelea cramponate, cu multă “carne” pe ele. Silverstone Mud Extreme sunt alegerea perfectă pentru noroaie, pietre şi suprafeţe alunecoase moi, dar şi arată într-un mare fel. Aceste anvelope sunt extrem de agresive şi nu lasă niciun pic de noroi să rămână pe ele, plus că au o suprafaţă de contact destul de mare. Pentru cei familiarizaţi, dimensiunile sunt de 33×10.5 R15. Din punctul meu de vedere, dimensiunea de 33 este absolut perfectă pentru XJ, mai mari ar arăta ciudăţel. Asta dacă le priveşti din lateral, pentru că din faţă acestea ies mult în afara caroseriei ce nu mai are contraaripile faţă. Asta se datorează jantelor speciale, foarte late, cu diametrul de 15 inch, de culoare neagră. Mi se pare că arată atât de bine, încât aş fi curios cu ar arăta pe o maşină mai mică şi cu anvelope de stradă. În combinaţie cu vopseaua verde “silvic” şi cu petele de camuflaj, jantele negre, anvelopele mari şi agresive, oferă maşinii un aspect absolut perfect. Doar ca mai apoi să îţi bată în ochi cele 6 proiectoare. Patru frontale şi două posterioare, montate pe un portbagaj extern construit la comandă special pentru această caroserie. Îmi plac până şi blocurile optice faţă cu ale sale semnalizări portocalii, cumva în stil american. Nici nu ştiu cum ar arăta XJ-ul cu roată de rezervă pe uşa din spate. Cumva asta îi lipseşte ca să fie un offroader adevărat. Aşa cum sunt Wrangler, G-Class, Defender. Dar cum spuneam, Cherokee a vrut să fie un SUV, aşa că uşa portbagajului se deschide în sus, ca la orice alt SUV, nu îl lateral ca şi celelalte menţionate. Cam astea sunt toate elementele schimbate şi cele care mă atrag cel mai mult la exteriorul Cherokee-ului meu. Gândiţi-vă cât de frumos e atunci când ajungi în vârful unui munte, nu să priveşti peisajul, ci să-ţi faci selfie cu maşina. Atât de bine arată.

Atunci când am văzut ştirea cum că Mercedes Benz vrea să producă un G-Class pentru purişti, adică unul cu preşuri din cauciuc, geamuri manuale şi fără ecranul sistemului de navigaţie, m-am bucurat foarte tare. Pentru că mi-am adus aminte de maşina mea. Interiorul reprezintă esenţa simplităţii. Dacă nu este nevoie de ceva, Cherokee nu îl are. Am învăţat să închid geamul de pe partea şoferului foarte repede. Mâna mea se învârte în gol atunci când merg în viteză, iar în faţa maşinii este o baltă de noroi. Încă nu sunt atât de rapid, aşa că mai ajung stropi şi pe tricou. Tabloul de bord este complet analog. Fiecare parametru este atenţionat printr-un ac, care nu vrea să stea într-un loc nicicum. De exemplu, dacă urc un deal, nu mai am deloc motorină în rezervor, când îl cobor, am plinul făcut. Dacă accelerez puternic, apa fierbe, dacă merg normal aproape că este de îngheţ. Acul pentru tensiunea în baterie este tot timpul la jumătate, cu toate că este baterie sau nu în maşină. Dar acestea sunt lucruri cu care te înveţi. Te obişnuieşti. La fel ca şi într-o relaţie, abia după un timp mai lung îi vezi toate toanele. Volanul de asemenea este precum acele din bord. Dar asta îmi place cel mai mult, volanul într-o parte şi schimbătorul înalt. Cu mâna stângă deasupra volanului, cotul pe geam, palma dreaptă sus pe schimbător, mai ales când bagi a 3-a, împingi schimbătorul ca şi o manevă de avion aşa în sus. Este poziţia ideală la volan. Este poziţia tipică de Jeep. Ai vizibilitate, dar şi atitudine. Comenzile interiorului sunt de asemenea analogice. Temperatura ventilatorului este pe orizontală, iar luminile se aprind dacă tragi de o manetă din stânga volanului. Operaţiunea este comparabilă cu cea unui pilot într-un avion de vânătoare, de acum 40 de ani. Plus că scaunele sunt extrem de comode. Şi aici nu mint. Efectiv te afunzi în ele. Nu este confortul unui S-Class nou, ci al unuia vechi, stiţi alea cu şezului doar din burete. Sincer, nu ştiu de ce nu se mai construiesc astfel de maşini. Doar pe Duster parcă am mai simţit senzaţia asta. Chiar dacă mulţi au spus că Cherokee-ul are un interior cam mic, să ştiţi că 4 persoane au loc în confort deplin. Portbagajul este de asemenea foarte încăpător, iar dacă nu mai încape ceva, poţi să depozitezi chestii deasupra.

Dacă e o chestie pe care o apreciez foarte mult la Jeep-ul meu, în afară de aspect şi performanţe, este faptul că poţi să te urci în el şi să pleci. Ştiu, poate nu sună atât de dramatic, în condiţiile în care vă conduceţi maşina zilnic pe asfalt. Cum spuneam la începutul articolului, nu am timp să conduc maşina atât de des precum mi-aş dori. Au fost şi două luni în care nu am ajuns acasă, aşa că maşina a stat mai mult de 60 de zile cu bateria în ea, noroi uscat peste tot (nu am mai ajuns să o spăl, scuze), uleiul neschimbat de atâta timp, doar în soare puternic, iar după 2 luni, face un mic hâc când îi dau cheie, apoi mă duce peste munţi, prin păduri, noroi din nou şi înapoi acasă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Este totuşi o maşină de 20 de ani care nu a fost menajată niciodată. Te urci în ea şi pleci. Indiferent cât a stat, indiferent unde îi zici să te ducă. Citisem că în anul 2011, Jeep Cherokee XJ a fost votată în top 20 maşini nemuritoare. Ar trebui să merg să-i fac măcar un schimb de ulei şi filtre, pentru că în afară de motorină, eu nu am băgat altceva în maşină. Şi pentru că i-am făcut doar de vreo 3 ori plinul, costurile de a deţine un Cherokee timp de un an de zile au fost de aproximativ 600 Ron. Nici Tesla nu este atât de economică.

O să vă spun acum despre cum am făcut o baie la Moneasa. Au fost mai multe ieşiri vara aceasta, dar asta fiind mai recentă, mi-o amintesc mai bine. Din Beiuş până în staţiunea Moneasa poţi să ajungi cu maşina pe două rute, ocolind muntele. Ambele au în jur de 140 de km şi faci cam 2 ore pe asfalt. Mai există, în schimb, o alternativă, de doar 38 de km, dar care nu apare pe nicio hartă. Doar dacă întrebi localnicii îţi spun: “Mergi numa tot drept”. Aşa am şi făcut. Am pornit spre valea Tărcăiţa şi am ţinut tot drumul numai în faţă. Nu este un traseu neapărat greu, dar sunt multe pietre, iar suspensia rigidă a Jeep-ului în combinaţie cu presiunea prea mare în anvelope, nu îl făcea chiar atât de confortabil. Am ţinut-o pe lângă acea vale cam jumătate de oră, până când am început să intrăm tot mai adânc în pădure şi să urcăm. Ador sălbăticia României. În pădurile încă nedefrişate este un haos atât de frumos. Copacii cad efectiv până în drum, totul e verde, maro, galben, se aud tot felul de sunete, este răcoare şi murdar, linişte şi privelişti superbe. Drumul pe care îl parcurgi este unul forestier, deci nu am încălcat nicio lege a naturii, iar după ce am făcut o mulţime de poze, am ajuns la o bifurcaţie unde, surpriză, un camion cu lemne şi nişte oameni în jurul lui. Nu ştiu cât de legal erau ei acolo, pentru că atunci când au văzut un Jeep preparat, verde silvic cu numere de Timiş, s-au oprit brusc din ceea ce făceau. I-am întrebat doar dacă suntem pe drumul cel bun şi am plecat mai departe. Dacă până acolo mi s-a părut că urcăm, de la “prietenii forestieri” a început partea abruptă. Câteva sute de metri mai încolo drumul se transformă într-un tunel extrem de jos din copaci, întuneric beznă, cu toate că era ora 14, şi o urcare plină de noroi. A, ca să intri în “tunel” trebuia să întorci aproape 180 de grade pe o serpentină. Eram pregătit încă dinainte să văd toate acestea. Am avut eu o presimţire. Cuplat diferenţialele la mare, am accelerat. Şi acum îmi aduc aminte cum săream în toate părţile în maşină, pe urmele lăsate doar de un TAF, dar cu acceleraţia constantă, cu noroiul ce sărea de sub maşină, în capătul urcării era cea mai frumoasă poieniţă. Atunci ne-am dat seama că eram în vârful muntelui, iar acea deschizătură perfect rotundă era într-un fel, un loc de popas.

Se spune că la coborâre este mai greu decât la urcare, dar partea a doua până la Moneasa nu a mai fost atât de nasoală. În schimb am fost răsfăţaţi cu un peisaj montan splendid. Nu este genul de zonă panoramică, să vezi de sus împrejurimile, ci este un drum pietruit pe alocuri, prăpastie de o parte şi stâncă de cealaltă, unde copacii imenşi au încercat să-şi facă loc până la lumină. Eşti în pădure, în adevăratul sens al cuvântului. Atât doar că ai parte de un drum. Şi într-un fel, mai ales când mergi pentru prima dată şi începi să descoperi unde duce drumul, kilometru cu kilometru, este ca şi Yellow Brick Road din Vrăjitorul din Oz. Te duce şi te poartă numai în locuri frumoase. Nu este un drum practicabil cu autoturism. Cred că e nevoie şi de o tracţiune integrală. Pentru Cherokee-ul meu a fost floare la ureche, dar încă abia ne cunoaştem. Cum spuneam şi în articolul trecut, nu mă ţin pe mine boaşele cât poate maşina asta. Probabil după ce o să o cunosc şi mai bine, o să ne putem da peste cap. Până atunci este companionul meu care mă duce efectiv unde vreau eu.

Şi încă o dată am ajuns la finalul unui articol despre Jeep-ul meu şi tot nu aţi aflat cum este la condus, câţi cai are sau cât consumă. Probabil voi mai face câteva articole de genul până să aflăm toate aceste chestii. Pentru că pe mine nu mă interesează. Nu mă interesează că este gălăgios, că pe asfalt nu pot să merg mai tare de 60 km/h sau cum consumul este cu 2 cifre. Atunci când îi cer să facă ceva, va face fără să clintească. Nu îl văd nici măcar ca şi o maşină veche. Mai multe probleme au într-un an, maşini mult mai noi. Atunci când îl conduc nu mai contează nimic altceva. Mă distrez. Simt că şi maşinii îi place. Mult mai mult în vârful munţilor decât pe asfalt. Cred că următorul pas al relaţiei este să petrecem noaptea împreună. Tare mult mi-ar plăcea să montez cortul deasupra pe portbagaj şi să fac un foc de tabără lângă. Sper să mai ţină vremea caldă. Ştiţi voi un loc de campare? Preferabil la altitudini cât mai înalte.