Arc peste timp

Am aşteptat un an întreg să mă întorc la Sinaia. Oricât de greu mi s-a părut că a trecut timpul, parcă m-a luat prin suprindere data de 27 iunie. Cu doar câteva zile înainte de Concursul de Eleganţă Sinaia 2015 am primit invitaţia de a fi unul dintre spectatori. Nu mi-am dat seama în ce zi sunt, am văzut doar că e pe sfârşitul lunii, am stat liniştit că voi avea timp. Dar era deja marţi. Iar evenimentul era sâmbătă. Brusc, toată săptămâna mea s-a transformat în planificarea drumului şi cum să ajung la Sinaia. Anul trecut mă aflam la Bucureşti, iar de acolo Sinaia nu este chiar atât de departe, mai ales când parcurgi cele două ore într-o maşină clasică. Dar anul acesta eu mă aflam la peste 400 de km de acel loc de poveste, iar maşina mea nu se prezenta în cea mai bună condiţie. Dar ştiţi ce? Peugeot-ul meu niciodată nu m-a lăsat în drum, în ciuda problemelor sale, de fiecare dată m-a dus la destinaţie. Ştiam că voi ajunge şi anul acesta la Sinaia, conducând maşina mea preferată.

Mi s-a părut că cei 400 de km sunt prea mulţi de parcurs într-o singură sesiune, aşa că am plecat de vineri seara cu gândul să înnoptăm la Sibiu, iar sâmbătă dimineaţa să facem restul de 2 ore de mers. Nimic nu mă mai oprea să ajung la Concursul de Eleganţă. Nici vremea capricioasă. Parcă orice avertizare meteorologică a fost de prisos, pentru că atunci când am intrat pe domeniul Castelului Peleş, soarele era puternic deasupra noastră, iar aerul răcoros de munte făcea ca atmosferă să fie perfectă. Cum spunea şi preşedintele Retromobil, poate că italienii au Villa d”Este, dar niciodată nu se va compara cu frumuseţea Peleşului. Odată ieşit din pădurea ce duce spre castel, ţi se deschide o lume de basm, ascunsă de aglomeraţie, de o arhitectură absolut impresionantă, un adevărat arc peste timp.

În acea atmosferă plină de romantism şi eleganţă, exponatele aduceau acel plus al unui eveniment de această avengură. Parcă anul acesta spectatorii şi turiştii prezenţi au fost mai mulţi ca niciodată, în fiecare colţişor al domeniului Peleş, zona Economat şi a Cafenelei Regal, aceştia mişunau ca furnicile. După ce am parcat destul de departe, am ajuns pe terasa înaltă de unde aveam o privelişte, aş putea spune emoţionantă. Pentru un pasionat de automobile, cele clasice, de epocă, au un aer aparte, exprimă o emoţie puternică când le vezi, când le simţi, dar şi când asculţi motorul. Maşinile prezente la Concursul de Eleganţă Sinaia sunt restaurate sau păstrate în starea originală, dar absolut toate sunt funcţionale. Indiferent că au 111 ani. Da, cea mai “bătrână” apariţie era fabricată în 1904. Este vorba de un Oldsmobile Curved Dash Model 6C, fiind considerat unul dintre primele modele construite în volume mari, pentru că linia de producţia în acel an producea 2500 de vehicule pe an. Spun vehicul şi nu maşină, pentru că Oldsmobile 6C, nu dispune de volan clasic rotund, ci o “cârmă” poziţionată între picioarele şoferului. Micul motor de 1 cilindru dezvolta doar 7 cai putere. Este fără îndoială un automobil extrem de special. Mulţi au fost de această părere, dovadă numărul mare de oameni care s-au fotografiat cu ea, în compania unor domnişoare îmbrăcate exact ca în anii 1900. Lângă acesta era parcat o “tinerică” cu 5 ani mai tânără decât modelul 6C. Un superb Maxwell A Runabout, maşină care dispunea de volan şi de plafon. Cu toate că anul acesta numărul maşinilor participante a fost mai mic, eu mă învârteam peste tot, neştiind la ce model să-mi opresc privirea. Aproape toate maşinile prezente erau diferite faţă de cele de anul trecut, iar eu eram în culmea fericirii.

Era ora prânzului, ceea ce însemna că trebuia să înceapă parada prin faţa juriului şi a spectatorilor, dar şi defilarea prin curtea interioară a Palatului. Acestea au fost jurizate de ASR Principele Radu, preşedintele Retromobil, primarul oraşului Sinaia, dar şi de jurnalişti auto. Mi-am făcut loc prin mulţimea adunată şi primul automobil pe care am reuşit să-l fotografiez a fost unul care mi-a dat un atac de CORD. Superbul automobil aparţinând Ţiriac Collection se numeşte CORD 812 Custom Beverly. Când un automobil are un asemenea nume, ştii că ai de a face cu ceva extrem de special. Nu mai vorbesc de formele seducătoare ale caroseriei construite în perioada interbelică, de faptul că era primul automobil cu faruri escamotabile, parbrizul din două bucăţi care se deschidea de jos în sus sau faptul că evacurea cromată ieşea de pe ambele părţi ale capotei. Datorită formei capotei, care era foarte bine delimitată de aripi, CORD 812 a primit porecla de “nas de sicriu”. Nu sunt în măsură să judec deloc aceste maşini, dar parcă culoarea “cappucino cu lapte” nu îi face cinste maşinii. Totuşi, după defilare, am reuşit să stau mai aproape de ea şi să observ atenţia la detalii. Până şi elementele care ţin bările cromate sunt apropiate de o sculptură, mai mult decât având doar rol funcţional. Un element distinctiv pentru CORD 812 îl reprezintă jantele cu găuri pentru a răci frânele. Această maşină este cu atât mai impresionantă cu cât absolut totul este original, iar kilometrajul indică doar 1500 de km! Din 1937!

Eram încă în anii interbelici când şi-a făcut apariţia un automobil NASH 960 Sedan din 1932. Maşina te trimite direct cu gândul la mafia din New York, la Al Capone, altcumva nu pot să văd această formă a caroseriei, cu roata de rezervă poziţionată pe lateral. Maşina a fost cumpărată de proprietarul unei fabrici de bere în 1932 şi moştenită de fiica acestuia. În 1971, soţul fiicei proprietarului a început restaurarea, dar a murit în 1972. Al doilea soţ a continuat restaurarea, dar în următorii ani a murit şi acesta. În cele din urmă, restaurarea a fost finalizată în 1986. Un alt automobil similar, dar cu poveste total diferită a fost Plymouth P2 din 1936 care a avut un singur proprietar până în 1996. 60 de ani cu acelaşi nume în acte. După anii de Război a început o perioadă romantică atât pentru constructorii europeni, dar şi pentru cei americani. Kaiser Darrin are un design extrem de interesant, unii ar putea spune chiar ciudat, asta în mare parte datorită grilei frontale de dimensiuni foarte mici, care se aseamănă cu nişte buze. Totuşi Kaiser Darrin este considerat primul automobil construit integral din fibră de sticlă, iar elementul cel mai spectaculos îl reprezintă uşile care culisează în aripă. După cum vedem, aceasta nu a fost o soluţie de viitor. Arată foarte spectaculos totuşi. Tot din acea perioadă a anilor 50, am putut vedea cea mai lungă maşină pe care am văzut-o în viaţa mea. Nu vă mint, cred că aveam 8 metri. Ceva mai scurtă decât un autobus. Dar atât de spectaculoasă. Vorbim bineînţeles de un Cadillac DeVille Sedan, cu numărul de înmatriculare USA şi plăcuţă cu “Elvis”. A fost cu atât mai mişto când proprietarul a coborât din maşină şi avea echipament de “texan”. Pălărie mare, cămaşă cu broderii şi ciocate. Despre Cadillac DeVille Sedan se spune că a dus moda “cozii de rândunică” la un nivel absurd de mare. În acea perioadă aproape toţi producătorii încercau să deseneze cele mai mari aripi spate pentru automobilele lor. După apariţia acestui Cadillac, nimeni nu a mai încercat să-l întreacă. Din partea americanilor nu puteau lipsi celebrele “pony-car” Ford Mustang şi Chevrolet Camaro L/T. Printre imesele automobile americane şi-a făcut apariţia un mic “planor”. Când i-am auzit numele, Messerschmitt, m-am gândit numai la celebrele avioane de vânătoare. Dar acesta era un automobil. Bine, mai mult un triciclu, cu un design foarte simpatic, care privit din faţă părea un mic avion. Primele “automobile” Messerschmitt au avut o putere impresionantă de 1 cal, dar această variantă KR200 avea de 10 ori mai mult. Ceea ce însemna că poate atinge o viteză maximă de 90 km/h. Vitezele se schimbă de la pedale, asemeni unei motociclete, iar pentru marşarier, trebuie oprită maşina şi să întoarcem cheia invers în contact, pentru ca motorul să învârtă invers. După acest principiu, viteza maximă în marşarier ar trebui să fie tot de 90 km/h.

Dacă anul trecut am văzut celebrul şi impresionantul Mercedes Benz 300 SL “Gulwing”, a cărui preţ sare de 1 milion de euro, anul acesta a văzut “sora” mai mică, dar decapotabilă. Mercedes Benz 190 SL nu este nici pe aproape la fel de scumpă sau performantă, dar fiind decapotabilă este foarte specială. Printre cele 29 de automobile participante au mai fost un DeSoto Custom Club Coupe din 1947, un Mercedes Benz 280 SL din 1984, maşina pe care Bobby Ewing a condus-o în serialul Dallas, un Morgan 4/4 în celebra culoare British Green, un alt Mercedes Benz 220S construit exact după Război, care a ajuns la Sinaia pe roţi, tocmai din Ungaria şi Rolls Royce-ul Silver Dawn din 1954 a cărui motor V12 este atât de silenţios încât ar putea trece drept un electric.

Anul acesta se sărbătoresc 40 de ani de BMW Seria 3, iar la Sinaia a fost prezent modelul 1602, strămoşul celui mai de succes BMW. Dezvoltat în perioada în care şef de design al mărcii era Wilhelm Hofmeister, BMW 1602 prezintă multe din detaliile moderne de design BMW, precum integrarea farurilor rotunde în grila, linia mediana de contur sau celebra curbă „Hofmeister” a montantului C. În zona rezervată expozanţilor am mai putut vedea un astfel de exemplar în culoare albă, dar care nu a participat anul acesta. BMW 1602 îşi ia numele de la capacitatea cilindrică a motorului care avea 1600 cmc, iar 02 de la faptul că avea două uşi. Ulterior a apărut modelul 2002. Unul extrem de apreciat de toată lumea, care sper să-l văd în anii următori. Oricât de mult mi-ar plăcea aceste automobile cu design spectaculos, am văzut o siglă cu probabil cea mai mare rezonanţă. Ferrari. Ador modelele Ferrari. Toate. Mai ales cele clasice. Iar acest 328 GTS este poate acel Ferrari pe care îl vedem atunci când ne gândim la “căluţul cabrat”. Nu pot spune că este cel mai frumos Ferrari, cel mai performant sau cu o istorie competiţională impresionantă, dar este un Ferrari din 1984. Şi roşu. Şi cutie manuală. Şi faruri escamotabile. Şi decapotabil. Pentru că 328 GTS înseamnă capacitatea cilindrică de 3.2 litri şi faptul că dispune de 8 cilindri şi Gran Turismo Spider. Este extrem de frumos şi foarte special, un Ferrari clasic este un vis, motiv pentru care aş putea spune că doar după el m-am uitat la acestă ediţie a Concursului de Eleganţă Sinaia.

Ştiţi că un automobil clasic îl cumperi pentru istoria sa. Este unul dintre criteriile cele mai importante. Dar ce se întâmplă atunci când îi construieşti tu istoria? Tu îl faci special. Ei bine, aşa a făcut Xanu cu Dacia 1310 înscrisă atât la categoria “Fabricat în România” şi la cea a automobilelor de competiţie. Pentru că această Dacie 1310 este una cu o istorie extrem de bogată, cu toate că nu are mai mult de o lună. Acum 30 de ani, Dacia voia să vândă modelul 1310 peste hotare, iar pentru a atrage publicul străin, participa în campionatul mondial de raliuri WRC în ţările unde voiau să vândă. Pentru că Partidul Comunist a investit mult în motorsportul românesc am ajuns în Portugalia, Turcia, Bulgaria, dar şi în Grecia în celebrul Raliu Acropole. Aici, în 1985, pilotul Ştefan Vasile împreună cu navigatorul Ovidiu Scobai au reuşit cea mai bună performanţă a unei maşini de raliu româneşti reuşind să termine raliul pe podium. După 30 de ani, acelaşi pilot cu o replică a aceleaşi maşini au revenit în Raliul Acropole. Automobilul Dacia 1310 a fost construit de atelierul XanAuto împreună cu JustClassics, urmând exact specificaţiile de acum 30 de ani, până la cel mai mic detaliu. De la an de fabricaţie, la culoare şi poziţionarea inscripţionărilor, aceştia au reuşit să insufle maşinii o istorie bogată. Raliul Acropole din acest an a fost un succes pentru echipajul nostru, motiv pentru care cu toţii am putut admira maşina anul acesta la Sinaia. Într-un moment emoţionant, pilotul Ştefan Vasile a primit titlul de membru de onoare a Retromobil. Vă daţi seama cât de fericit am fost când am primit revista MotorClassic Magazin cu autograful lui “nea Fane”. Voi încerca să fac un articol mai amplu despre această performanţă, dar şi despre întreg procesul de restaurare a Daciei 1310 participantă.

Tot în cadrul categoriei “Fabricat în România” am văzut un automobil special, care pentru mulţi nu ar reprezenta ceva spectaculos. Dar această maşină a câştigat premiul pentru cea mai bună conservare, ceva ce înseamnă foarte mult când vorbim despre un Oltcit. Pot spune cu mâna pe inimă că merita din plin acest premiu, pentru că interiorul acestui Oltcit arăta mai bine decât unul nou. Arăta mai bine decât a multor automobile mai noi. Interesant că exact acest exemplar a fost o perioadă în Maroc, probabil de la clima de acolo a fost conservat atât de bine. Proprietarul a adus-o înapoi în ţară, iar noi am putut să admirăm un automobil reprezentativ pentru România. Premiul pentru cea mai bună restaurare i-a revenit pilotului Dan Spunderka pentru Dacia 1300 din 1972, restaurată după specificaţii de competiţie ale Renault 12 Gordini. Este fără îndoială una dintre cele mai frumoase Dacii 1300 pe care le-am văzut.

Tot ce aţi citit mai sus mi-au trecut prin minte în mai puţin de o oră. Atât a durat prezentarea automobilelor înscrise în concurs. Anul trecut nu am mai ajuns la decernarea premiilor care se face în faţa cazinoului din Sinaia, dar anul acesta am zis că voi fi ultimul care pleacă de la acest eveniment plin de eleganţă, culoare şi aer regal. Spre bucuria mea, la Sinaia nu au fost prezente doar automobilele înscrise în concurs, iar parcarea din zona Economat a fost neîncăpătoare pentru restul automobilelor venite, multe chiar mai spectaculoase. Pe piatra cubică a parcării am văzut două generaţii foarte diferite ale Corvette-ului, un imens Cadillac într-o culoare maronie cu accente cromate, un Porsche 911 complet negru, câteva automobile ruseşti, dar şi young-timers. Automobile în curs de a deveni clasice. Sinaia este un oraş foarte frumos, cu arhitectură spectaculoasă, iar anul acesta bulevardul central, proaspăt amenajat, s-a dovedit neîncăpător pentru mulţimea de oameni care s-au aşezat frumos pe trotuare să privească defilarea. Totuşi, mi s-a părut că aceştia nu erau obişnuiţi cu astfel de evenimente şi cu astfel de maşini, mulţi dintre spectatori atingând maşinile fie cu degetele fie cu hainele sau poşetele. Poate că pentru mulţi nu ar părea mare lucru, dar gândiţi-vă că aceste maşini au vopseaua originală, iar refacerea ei ar putea fi imposibilă. Iar la urma urmei sunt maşinile, valorile unor oameni, ar trebui respectate, nu să ne urcăm pe ele sau să deschidem uşile. Plus că nu puteai să faci poză la nicio maşină, fără ca cineva să-ţi sară în faţă sau ca parinţii să nu-şi împingă copiii lângă maşină, exact când vrei să faci poză.

După defilarea pe bulevardul principal, când am putut admira în toată splendoarea şi din toate unghiurile automobilele participante, a fost momentul să ne mutăm în faţa cazinoului, unde avea loc decernarea premiilor. Anul acesta traseul prin faţa cazinoului a fost puţin diferit, organizatorii au ales ca maşinile să vină în coborâre, din motive lesne de înţeles. Totuşi, a fost păstrat locul decernării, exact acolo unde s-a întâmplat şi în 1934. Fără alte cuvinte, marele câştigător a fost modelul CORD 812 Custom Beverly aparţinând Ţiriac Collection, iar fiecare câştigător a primit un tablou personalizat cu maşina proprie, pictat de nimeni altul decât Adrian Mitu, omul care pictează cu cafea, omul pe care am avut ocazia să-l cunosc şi să-i iau un interviu.

Într-un cadru de poveste, cu vreme mai mult decât excelentă, strălucirea de altă dată a automobilelor a revenit. Spuneam în articolul de anul trecut că acest eveniment este obligatoriu pentru orice pasionat de automobile. Indiferent că ne plac automobilele noi, este foarte important să vedem de la ce a plecat totul. Este importantă istoria. Fie că este deja scrisă sau ne-o scriem noi. Sinaia, îţi mulţumesc şi ne vedem la anul!