3, 2, 1…

Succesiunea de numere din titlu, nu reprezintă număratoarea până la start, ci sunt locurile ocupate pe podium în acest an în Campionatul de Automobilism și Karting Timiș, iar ultimul podium este unul care va intra în istorie. Cel puțin în istoria mea competițională. Dar cum am ajuns aici?

Încă de la început, știam că materialul de concurs este inferior celorlalți concurenți, chiar dacă micul Peugeot 106 ne-a oferit mai multe satisfacții decât ar încăpea în această caroserie. Tocmai din acest motiv, am cochetat cu alte clase, chiar și cu alte campionate, pentru a ne găsi formula câștigătoare. Nu venim cu bugete foarte mare, chiar dacă sponsorii și partenerii ne ajută foarte mult, pentru a deveni competitiv și mai ales pentru a te mentine, e nevoie de implicare materială excesivă. Astfel, ierarhia pe clase este destul de clară în acest campionat, iar pentru noi, urcarea pe podium era asociată cu o adevărată victorie.

Nu pot să spun că am avut cel mai bun an ca șofer, 2026 venind cu diferite provocări, care m-au pus pe gânduri, astfel nu pot să spun că am putut să mă concentrez pe pilotaj. Cu toate acestea, am debutat cu un podium exact în prima etapă. Veneam după o victorie anul trecut, așa că mă bucur că mi-am păstrat momentul. Apoi, în a doua etapă am urcat pe poziția a doua, în următoarea etapă. Bun, până acum simțeam progresul. Apoi a urmat o pauză pentru mine, neputând să particip la a treia etapă, iar la Marele Premiu al Municipiului Timișoara, am ratat podiumul la mai puțin de o secunda. Euforia parcă trecea. Am ratat și următoarele două etape, astfel nu mai vedeam nicio revenire. Pierdusem momentumul, prezența pe traseu, iar peste toate acestea, mașina avea probleme tehnice destul de mari.

În încercarea noastră de a mai petrece timp în mașina de concurs, ne-am înscris la o etapă din afara județului, dar cum spuneam, problemele tehnice nici nu ne-au permis să concurăm. Totuși am făcut sesiunile de antrenamente pe un circuit stradal destul de spectaculos.

În continuare aveam emoții, nu știam dacă mașina va fi pregătită pentru etapa din vară de la Becicherecu Mic, speranta fiind că aici, anul trecut am obținut primul podium de când concurez.

Nu pot să spun că mă împac cu acest traseu, nici că mi-l place, pentru că sunt multe întoarceri, asfaltul destul de îngust, iar trecerile în viteză sunt de obicei prin nori de praf, lucru la care trebuie să fii mult mai atent. Nici pentru spectatori nu e cel mai potrivit, deoarece jumătate din traseu nu prea este vizibil. Am avut câteva momente cu coechipierul meu Adi Ivanici, în care am vrut să anulăm prezența la această etapă. Dar pentru că mă iau după el, și nu renunțăm așa ușor, cu o zi înainte de etapa de la Becicherecu Mic, mă sună să-mi confirme și să mă asigure că mașina e pregătită.

Ordinea de start ne avantaja, eu intrând primul pe traseu, dar prima manșă am făcut-o mai ezitant, tocmai pentru a vedea cum se comportă mașina. La finalul primei manșe aveam cel mai bun timp din clasă, asta profitând și de două abandonuri.

Deja începeam să fiu felicitat, chiar dacă istoria ne spune să așteptăm ultimul pilot din manșa a doua.

Cu acest gând în minte, și din dorința de a-mi apăra prima poziție, în a doua manșă am tras cât de tare am putut de micul Peugeot, cu frâne de mână la limită, întoarceri de 180 de grade executate perfect, jaloane luate la milimetru și viteze excesive pe strāzile din sat. La final am oprit cronometrul cu nu mai puțin de 7 secunde mai bine decât în prima manșă. Asta mi-a oferit un avantaj considerabil, dar spre final, unul dintre piloții care inițial au abandonat în prima manșă și-a făcut apariția la start. Nu aveam un timp de referință pentru el, deci orice se putea întâmpla, mai ales că mașina era una preparată pentru competiții.

De la această etapă, de la Becicherecu Mic, aveam o aplicație în care ni se afișau timpii în mod real, dar eu tot dădeam “refresh” să văd ce timp a scos ultimul concurent.

La ultimul update, apare timpul lui, iar eu rămân pe prima poziție a Clasei 1. Am obținut un timp cu aproximativ o secundă mai bun, deci dacă nu forțam să cobor 7 secunde între manșe puteam pierde prima poziție.

Pe moment, nu mi-am dat seama ce am realizat. La fel ca celelalte etape în care am urcat pe podium. Mă simțeam ca în povestea cu câinele care aleargă după mașini. Au fost 4 ani în care am căutat Locul 1, iar acum nu știam ce să fac. Am obținut prima victorie în Clasa 1 în acest campionat.

Am avut noroc, am profitat de oportunitate, am pilotat, după aprecierea mea, exemplar, iar toate acestea dus la cel mai bun rezultat din “cariera” de pilot. Pentru noi a început ca un hobby, nu suntem “piloți”, chiar dacă ne străduim să ne perfectăm și să învățăm cât de mult putem. Dar cu toate acestea, rămâne la nivel de pasiune, fără să compromitem partea de siguranță, doar de dragul competiției.

Iar pentru că ați ajuns până aici, după analiza la rece, trebuie să vin și cu o concluzie mai subiectivă: meritam acest Loc 1 în etapa asta.

Din 4 etape concurate în 2026, am adus acasă 3 cupe, câte una pentru fiecare loc de pe podium. Mă declar mulțumit de statistică, dar îmi pare rău că nu am participat la celelalte etape. Pentru că și cele care urmează s-ar putea să le ratăm. Încă nu știm, dar cu siguranță voi reveni cu epilog.

Şi acesta a venit mai târziu decât voiam, nu din cauza entuziasmului, ci mai mult a procesării acestei victorii.

Chiar dacă pe podium se urcă individual, meritul în aceeași măsură este a lui Adi Ivanici, care a pregătit mașina de concurs. Fără el, nu exista nici podium, nici acest articol. Deci victoria este a unei echipe care funcționează după alte standarde. Nivelul de cooperare, încredere și de importanță a sfaturilor este unic pentru BIR Team.

Prima victorie în acest campionat. Primul Loc 1 în Clasa 1, o cupă care se obține extrem de greu. O treaptă mai înaltă pe podium. Care e următoarea?

Mulțumiri speciale partenerilor Fiziotera Concept Clinica de Recuperare Medicala din Timișoara și Autovest Garage pentru susținerea în această competiție